Am fost azi invitat la masă, la un pescar. Nu e pescar de meserie, e pescar pasionat. Iar asta îl face mai „periculos” decât un pescar de meserie. Pentru că ăștia pasionați… Pește prăjit, pește la cuptor, zacuscă de pește, salată de icre. Asta pe lângă restul. Cred că, dacă îi spuneam că îmi place borșul de pește, făcea și din ăla.
Am lăudat zacuscă de pește, iar fiul, auzindu-mă, spune tare:
– Ai auzit? Lui Cristi îi place zacusca. I-o dăm lui pe toată, că m-am săturat! Numai zacuscă de pește mâncăm! Acum i-o dăm lui Cristi, și putem face și altceva de mâncare.
Bănuiesc că, după ce îmi dau mie zacusca, taică-su va face crochete de pește, „să mai schimbe”.
Pescar pasionat, am spus. Cand i-am vizitat cu altă ocazie, aveau cămara plină de pește afumat.
Mi-am adus aminte de cartea „Cavalerii”*, de Ioan Dan:
Musafirii picați pe neașteptate îi umplură sufletul de bucurie jupânului Cristache Mutu. Slujitorii alăturară degrabă câteva mese, apoi Caravană, bun prieten cu hangiul, întrebă:
– Ce ne dai în seara asta, Cristache, băiatule?
– Domnule! răspunse hangiul ascunzîndu‑și cu grijă încântarea. Se nimerește să n‑am bucate prea de soi pentru niște musafiri de vază. Dar cu puțină trudă s‑ar găsi poate o pulpă de bou împănată cu slănină și cu cimbru, la care aș adăuga cu învoiala voastră câţiva căței de usturoi, sau mai bine un ardei iute. O ciușcă ce‑ți face părul măciucă și cerul gurii jeratec, dar îți curăță beregata și o lustruiește mai bine ca rașpelul, făcând loc de trecere tămâiosului de Drăgășani ce tremură la gheață de vreo trei ceasuri. Ar mai fi niște deșert de vițel umplut cu carne tocată și castraveciori care pocnesc în gură ca cireșele pietroase. Lângă astea ar merge o tavă cu fudulii și momite, bune să învieze un unchiaș uitat de păcatele lumești.
– Adu degrabă, nătărăule! Adu din toate! strigă Caravană privindu‑l cu ochii luminoși. În Deltă ți‑am dus dorul. Numai pește. În prima zi îl mănânci cu poftă. A doua zi, nu e rău. A treia zi, mănânci că ți‑e foame. A patra, ți‑e silă de viață. A cincea, ai vedenii. A șasea, te gândeşti că și ajunările își au rostul lor pe lume și te pui pe ajunat ca orice creștin cuminte.
– Mă mustră cugetul, domnule, se aplecă Sile Adormitu spre urechea lăbărțată a părintelui Grasă. Iată că ați dat pe nobilul vostru gât vreo două ocale de pulpă și cel puțin cinci fudulii. Despre domnul Costache nu mai pomenesc. Unde se așază el, trage a secetă și a uscăciune. Dar eu? Eu sunt un biet păcătos care am necazuri după cinci ocale de pulpă fragedă și vreo duzină de fudulii.
„Pe cele șapte vaci slabe! se mânie părintele Grasă. Ticălosul ăsta duce la mâncare mai bine ca mine. Însă la băutură îl dobor. Dacă nu‑l bag sub masă în seara asta, îmi impun cincizeci de mătănii peste cele opt pe care le fac înainte de culcare.”
–
* copiindu-l pe Dan C. Mihăilescu, aveam în plan un (fel de) rubrică permanentă, în care să popularizez câte o carte printr-un citat reprezentativ din ea. Cum am făcut aici. Seria „Cavalerii” (sunt trei volume) se găsește în librării sau la biblioteci.
Mi s-a spus: „Cărțile nu fac trafic, nu te chinui.”
Întreb: are sens să fac o rubrică, aici la boier pe blog, „Cartea săptămânii”? Aș avea nevoie de ajutor, că eu nu sunt prea citit. Adică, să contribuie cititorii, cu citate reprezentative din cărțile favorite. Are sens? 
Cred că am mai pus aici această emisiune:
pana la urma ce ai baut ?
Un vin alb, uitat prin niste magazii/beciuri din podgorii comuniste. Vin fost alb, ajuns la culoarea coniacului. Tot de la om, vin „cumparat printr-o relatie”.
Cel mai bun vin pe care l-am baut in viata mea (dar eu nu sunt etalon, pentru ca nu prea beau de felul meu).
Ok. Deci ai baut un pahar si te-ai facut prastie. Macar zacusca ai luat-o?
Seria „Cavalerii” a lui Ioan Dan a fost printre primele cărți citite de mine când eram copil. Citite și răscitite, alături de cărțile lui Jules Verne. Mai avea Ioan Dan o carte, „Nufărul alb” pe care nu am mai văzut-o demult. Cele din seria cavalerilor le-am recitit în format electronic acum vreo 5 ani.
Mi-a răscolit niște amintiri plăcute amintirea cărților în articolul tău.
chiar mă întrebam unde-s ”prostiile lui Cristici”, că se făcuse duminică seara.
dacă e cu cărți, păi să fie.
(poate particip cu ceva cândva)
ps. bietul copil, mai are puțin și face alergie la pește.
Pe partea asta cu recomandarile de carti cred ca audienta acestui blog e atat de eterogena incat orice vei recomanda vei atinge doar o parte infima a cititorilor.
Si ma refer nu la citit recomandarea ci la cumparat si citit cartea respectiva.
Eu mai citesc recomandarile de la Tolo, imi place stilul in care le scrie si apreciez acel format cu multe carti din diferite categorii ca sa poti alege ce ti se potriveste.
Cred ca un articol de genul ala ar avea un impact mai mare decat o recomandare de acest gen, pe de alta parte ala e si produsul unui an de citit deci sunt constient ca eforturile nu sunt comparabile.
Oricum, daca chiar conteaza eu votez cu doua maini initiativa ta.
Baga bos carti, sa se culturalizeaza si noi.
Cartea saptamanii e … Dama de Rosu!!!
He, he, Cavalerii, nu am mai citit din liceu. Chiar mi-a placut seria
Hmm, mi-am adus aminte de Cae Indru. Ce vremuri…
„Cavalerii” ăia au fost cam pe același loc cu „muschetarii” lui Dumas când eram mic. Super lectură pe lângă Jules Verne și Winnetou.
Go for it cu cartea săptămânii! Aprob 200%.
In Ardeal cand nu stii care e treaba unde te invita faci asa: 1. mananci acasa 2. la masa poti fi mai „rezervat”.
In cazul de sus, mă bucur că n-am mâncat acasa!
Mi-au plăcut multe arti din astea cu basme când am fost mic. Una pe care am tot recitit-o pana am memorat-o a fost ‘Ore de aur de Hristu Cândroveanu.
E bun un nokia la blogu’ omului.
Cartea e cap-coadă un basm amuzant, din categoria scenariilor cu Sergiu Nicolaescu. Pe la pagina 125 este descrisă în detaliu Delta, care la vremea respectivă (1599) era practic nelocuită. Cu tot cu denumirile brațelor (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe), nume date de geografi abia prin secolul al XIX-lea. Iar portul Sulina nici nu exista (nici așezarea, de altfel. Aluviunile nu aduseseră încă Delta la forma actuală). Străzile bucureștene aveau deja nume (a căror utilizare avea să fie introdusă abia prin secolul al XVIII-lea). Brandul tămîioasei de Drăgășani e o creație modernă (nici nu se știe dacă podgoria exista în epocă). Mai sînt pomeniți evrei la Sibiu (aceștia aveau să vină din Europa Centrală, cu tot cu numele lor de inspirație idiș, după 1800 – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_Mare_din_Sibiu). Iar meniul pantagruelic de la pagina 140 este cu adevărat memorabil, într-o vreme în care meniul zilei pentru cetățeanul obișnuit era format din mămăligă cu ceapă, și urzici la desert.
Geeez, crezi că noi nu știm astea?!
Probabil dacă am fi francezi am găsi noduri în papură și purici în brânză și pentru „cei trei muschetari”.
Putem să ne bucurăm de poveste și fără să-i găsim toate fracturile de logică.
În definitiv, nimeni nu stă să urmărească firul logic la un film porno sau la o carte de tip „romance”, doar ne clătim retina și creierul.
Pt povești/filme cu logică există alte secțiuni.
N-aș pune mîna în foc că nu există unii care chiar cred că aia e istorie reală. La cîtă istorie se studiază (sau nu se mai studiază) prin școli… În fine, nu asta ar fi problema. Personal, nu mă deranjează istoria fictivă, dacă e scrisă cu talent (vezi Jderii, Șoimăreștii, chiar Nicoară Potcoavă). Dar Sadoveanu păstrează totuși niște limite. Pe cînd Cavalerii respectivi (în opinia mea, cea mai proastă carte din trilogie) pare scrisă de un entuziast proletcultist din anii 50. Geez, cartea a apărut totuși în 1974, când asemenea stridențe păreau de domeniul trecutului. Și repet, nu mă deranjează un basm bine scris. Dar cînd vii să-mi spui că Făt-Frumos avea armură de kevlar și Cosînzeana îi dădea ban zmeului pe rețele, parcă se rupe filmul.
Marcos, cu evreii nu sunt de acord. Da, valul mare de emigratie askenazi din Rusia s-a produs dupa 1800, antrenand dupa el si valul de antisemitism , insa inainte de a mai existat, in timpul Inchizitiei spaniole, un val de emigratie, cel al evreilor sefarzi, cam cu 400 de ani inainte. Mai putin important decat cel de la 1800 ish, dar a existat.
Spre deosebire de askenazi, askenazi au avut timp sa se integreze mult mai bine in populatia locala, multi convertindu-se chiar la crestinism.
Poate Fat Frumos era calator in timp…
De acord, a existat o mare migrație a sefarzilor, expulzați după 1492 din Spania (și ceva mai tîrziu din Portugalia). Dar evreii respectivi s-au îndreptat nu spre țările creștine din Est, ci spre Imperiul Otoman. Și nu-i chema Klein sau Moritz, ca în roman. Aveau nume ebraice, eventual spaniole. Atît efort de documentare putea să depună și autorul, pentru a nu fi ridicol. În epocă, negustorii ardeleni nu erau neapărat sași. Erau printre ei și unguri, armeni și greci. Nu însă și evrei – negustorii evrei veneau dinspre otomani.
Analiză pe text despre adevărul istoric la o carte unde apare unul ce vorbește cu calul lui.
Are și o poveste cu țânțarii din Deltă, „mari cat găinile crescute cu boabe”…
De acord cu cartea saptamanii.
@Marcos, Cartile lui Ioan Dan sunt fictiune pentru copii si adolescenti. Nu a zis nimeni ca sunt carti de istorie. Crezi ca in „Cei trei muschetari” de pilda nu se fabuleaza la greu?
O, ba da…. Uite de pilda, se pare ca ducele de Buckingham cu greu ar fi fost atras de Ana de Austira, Richelieu era mult mai pe genul lui, dar in fine…
Sa nu lasam niciodata adevarul sa strice o poveste frumoasa…
Pe de alta parte, accessul la arhive si la informatia acelor vremuri la momentul in care a scris cartile Alexandre Dumas era mult mai anevoioasa decat acum.
Ficțiune pentru adolescenți, de acord. Încercați să o recitiți acum, nu cu ochii de acum 30 de ani, cînd aveam 3 ore de TV. Recitiți și mușchetarii, și vedeți dacă se compară.
@Marcos, recunosc că atunci când am citit ca adult multe din cărțile copilăriei/adolescenței n-au mai avut același farmec (Winetou m-a iritat cel mai tare), dar din când în când, închid 80% din sinapse and enjoy the ride.
Autograful lui Ioan Dan, 1977
https://postimg.cc/gallery/NX23g03
da pentru carti
N-am nimic impotriva cartilor… fie ele si culinare, dar sa fie halal!
Revenind, astept o colectie, ca nu sunt singurul care (te) citeste!