Prostiile lui Cristici: Iar despre cafea

Omul vostru Cristici este „mai el”… și-ar dori să fie mai mult cel din „Prostiile” decât cel din celelalte zile, stresat și nervos despre „Cum de ăia pot, mă!?”
Îmi doresc să am mai multe zile în stilul „prostiile”, decât celelalte.

Pentru că a fost problemă zilele astea în Franța, cu viile, încep cu un citat mic, pentru încălzire, apoi text lung, din aceeași carte, pe subiectul tilului

Când armata năvălitoare a trecut prin Champagne a luat șase sute de mii de sticle de vin de la domnul Moet, din Epernay, vestit pentru frumusețea pivnițelor sale. Dânsul s-a consolat de pierderea aceasta enormă când a văzut că jefuitorii păstrează gustul vinului său: comenzile din nord au crescut de atunci, de două ori și ceva…
Starea aceasta de lucruri dăinuie și acum, străinii vin din toate colțurile Europei pentru a reînnoi, pe timp de pace, plăcutele obiceiuri căpătate în război; ei trebuie să vină la Paris, iar când au sosit trebuie să se ospăteze cu orice preț. Și dacă vistieria se alege cu ceva de aici, asta se datorează mai puțin profiturilor în sine, cât în crederii instinctive pe care nu se poate să n-o aibă cineva într-un popor unde gurmanzii sunt fericiți.

„Fiziologia gustului” – Brillat-Savarin
Editura Meridiane 1988 (prima ediție, originala, a fost în 1825)
Traducere de Doina Pasca-Harsanyi
Pe copertă: „Natură moartă cu cană de porțelan” – Jean-Baptiste Chardin (pictura expusă la Luvru)

XIX. ORIGINEA CAFELEI. 46 — Primul arbore de cafea a fost găsit în Arabia şi, în ciuda diferitelor transplantări suferite de acest arbust, tot de acolo primim şi acum cafeaua cea mai bună.
O veche tradiţie vrea ca descoperirea ca­felei să se datoreze unui păstor, care a văzut că turma sa era din cale-afară de neastâmpărată şi de jucăuşă de cum mânca boabe din ar­bustul cu pricina.
Oricare ar fi adevărul acestei vechi poveşti, cinstea descoperirii n-ar aparţine decât pe ju­mătate agerului păstor; restul se cuvine celui care, pentru prima oară, a avut ideea să pră­jească boabele.
Într-adevăr, decoctul de cafea crudă este o băutură searbădă; prin carbonizare, însă, i se dezvoltă aroma şi se formează uleiul, acestea fiind însuşirile cafelei pe care o bem noi, însu­şiri care ar fi rămas în veci necunoscute fără intervenţia căldurii.
Turcii, maeştrii noştri în această privinţă, nu folosesc deloc râşniţa pentru a măcina ca­feaua, ci o pisează în piuliţe, cu pisălogi de lemn; folosite astfel timp îndelungat, uneltele acestea dobândesc o mare valoare şi se vând la preţuri foarte bune.
Mi-a revenit din diferite motive, să verific dacă, în privinţa rezultatului, ar fi vreo dife­renţă şi care dintre cele două metode e de preferat. Prin urmare, am prăjit cu tot dichisul o livră de cafea moka, am împărţit-o în două părţi egale, dintre care una a fost măcinată, iar cealaltă pisată după metoda turcească.
Am făcut cafea din amândouă; am pus câte o porţie din fiecare, am turnat deasupra ace­eaşi cantitate de apă clocotită, proccdând în­tocmai la fel în tot cursul preparării.
Am gustat această cafea şi am dat-o, tot spre degustare, celor mai grozavi cunoscători. Opinia unanimă a fost că cea obţinută din boa­be pisate este fără îndoială mai bună decât cea din boabe măcinate.
Experienţa aceasta este la îndemâna oricui. Până atunci pot da un exemplu, destul de neo­bişnuit, în legătură cu influenţa celor două moduri de preparare.

– Domnule, îi spunea într-o zi Napoleon se­natorului Laplace, cum se face că un pahar cu apă în care las să se topească o bucăţică de zahăr mi se pare cu mult mai bun decât cel în care pun aceeaşi cantitate de zahăr pisat?
– Sire, răspunse savantul, există trei substanţe ale căror principii sunt exact aceleaşi şi anume: zahărul, guma şi amidonul; ele nu se deosebesc decât prin anumite condiţii, al căror secret îl păstrează natura; şi cred că este posibil ca, prin coliziunea exerci­tată de pisălog, câteva părticele zaharate să treacă în starea de gumă sau de amidon, prici­nuind diferenţa observată în acest caz.

Lucrul acesta a avut parte de oarecare pu­blicitate, iar observaţiile ulterioare au confir­mat-o pe cea dintâi.

DIFERITE FELURI DE A FACE CAFEA. De câţiva ani încoace mai fiecare a avut deo­dată cu ceilalţi, ideea sa despre cea mai bună metodă de preparare a cafelei; ceea ce provenea, aproape fără să ne dăm seama, din faptul că şeful guvernului bea multă cafea.
S-a propus să fie făcută fără a fi prăjită, fără a fi măcinată, prin infuzie, la rece, prin fierbere timp de trei sferturi de oră, prin fier­bere sub presiune etc.
Cu timpul, am încercat toate aceste meto­de, ca şi pe cele ce-au fost propuse până în ziua de azi şi m-am oprit în cunoştinţă de cau­ză, la cea numită ă la Dubelloy, care constă în a turna apă clocotită peste cafeaua pusă într-un vas de porţelan sau de argint, prevăzut cu o sită fină. Se ia acest prim decoct, se încălzeşte până la fierbere, se trece din nou prin sită şi se obţine astfel o cafea cât se poate de limpede şi de gustoasă.
Am mai încercat, între altele, să fac cafea într-un samovar; dar a ieşit o cafea amară şi nelimpezită, numai bună să zgârâie gâtlejul unui cazac.

EFECTELE CAFELEI. Medicii au emis di­verse opinii asupra propietăţilor medicale ale cafelei, şi n-au fost întotdeauna de acord unul cu altul; vom trece pe lângă certurile acestea şi nu ne vom ocupa decât de cea mai importantă dintre însuşirile cafelei, anume de influenţa sa asupra organelor gândirii.
Cafeaua pricinuieşte neîndoielnic, o mare excitaţiune a puterilor cerebrale; de aceea, ori­cine bea cafea pentru prima oară poate fi sigur că va fi împiedicat să doarmă atât cât obişnuieşte.
Uneori, efectul acesta este îmblânzit sau modificat, prin obişnuinţă; totuşi, sunt destui oameni asupra cărora obişnuinţa nu are nici un efect: prin urmare ei sânt siliţi să renunţe la cafea.
Am zis că efectul acesta este modificat prin obişnuinţă, ceea ce nu înseamnă că nu se manifestă într-un alt chip; căci am observat că persoanele pe care cafeaua nu le împie­dică să doarmă au nevoie de ea ca să rămână treze peste zi şi adorm în cursul serii, dacă nu şi-au băut cumva cafeaua după cină.
Mulţi alţii sunt toropiţi de oboseală toată ziua dacă nu şi-au băut ceaşca de cafea de dimineaţă.
Voltaire şi Buffon aveau obiceiul să bea multă cafea; poate că acestui obicei îi da­torează, primul, admirabila claritate ce-o observăm în operele sale, iar cel de-al doilea armonia înflăcărată a stilului. E limpede că multe pagini din Tratatele despre om, despre câine, tigru, leu, cal, au fost scrise într-o stare de exaltare cerebrală ieşită din comun.
Insomnia pricinuită de cafea nu – este greu de suportat; ai percepţii foarte clare şi nici un chef să dormi: asta-i tot. Nu eşti tulburat şi chinuit ca atunci când insomnia provine din orice altă cauză; ceea ce nu înseamnă că această trezie nedorită nu poate deveni, cu timpul, foarte dăunătoare.
Mai demult, numai persoanele de vârstă cel puţin matură beau cafeaua; acum bea toată lumea şi poate că tocmai biciuirea în acest fel a spiritului împinge înainte uriaşa mul­ţime care ia cu asalt toate aleile Olimpului şi ale templului Memoriei.

Curelarul autor al tragediei Regina Palmyrei, pe care tot Parisul a auzit-o citită acum câţiva ani, bea multă cafea: aşa s-a ridicat el deasupra tâmplarului din Nevers, care nu era decât beţiv.
Cafeaua este o licoare mult mai viguroasă decât se crede de obicei. Un bărbat bine fă­cut poate trăi mult timp bând două sticle de vin pe zi. Acelaşi om n-ar rezista la fel de mult la aceeaşi cantitate de cafea; ori s-ar tâmpi, ori ar muri sleit de puteri.
Am văzut la Londra, în piaţa Leicester, un om care se ologise (cripple) din pricină că băuse cafea fără măsură; nu mai suferea, se obişnuise cu starea lui si se mulţumea cu cinci sau şase ceşti pe zi.

O obligaţie a tuturor mamelor şi taţilor din lume este aceea de a-i opri cu străşnicie pe copii să bea cafea, dacă nu vor să aibă nişte mici maşinării uscate, sfrijite şi îmbătrânite de la douăzeci de ani. Sfat ce este cu atât mai bun pentru parizieni, ai căror copii nu au cum să fie la fel de zdraveni şi de sănătoşi cum sunt cei născuţi în anumite alte ţinuturi, în Ain, de pildă.
Mă număr printre cei ce au fost siliţi să renunţe la cafea; sfârşesc acest articol poves­tind cum anume m-am aflat într-o bună zi cu totul în puterea ei.
Ducele de Massa, pe atunci ministru al Justiţiei, îmi ceruse o lucrare, de care do­ream să mă ocup cu (mai multă grijă şi pentru care îmi dăduse puţin timp; o voia de pe o zi pe alta.
M-am resemnat deci să o pregătesc în timpul nopţii; şi, pentru a mă înarma împo­triva dorinţei de a dormi, mi-am completat cina cu două ceşti mari de cafea, deopotrivă de tare şi de aromată.
M-am întors acasă la ora şapte pentru a lua în primire hârtiile ce-mi fuseseră anun­ţate; dar n-am găsit decât o scrisoare, care mă înştiinţa că, în urma nu ştiu cărei for­malităţi de birou, nu aveam să le primesc decât a doua zi.
Astfel dezamăgit, în toată puterea cuvântului, m-am întors în casa unde cinasem şi am făcut o partidă de pichet fără ca atenţia să-mi slăbească măcar o dată, aşa cum mi se întâmplă de obicei.

Am făcut cinste cafelei; dar, chiar alegându-mă cu acest avantaj, eram destul de neliniştit în privinţa felului în care îmi voi pe­trece noaptea.
M-am culcat totuşi la ora obişnuită, cu gândul că, de nu voi avea un somn liniştit, voi dormi măcar patru-cinci ore, ceea ce m-ar duce încetişor către ziua de mâine.
Mă înşelam; după două ore petrecute în pat eram cit se poate de treaz; mă aflam într-o stare de foarte vie agitaţie mentală şi îmi închipuiam creierul ca pe o moară cu roata pusă în mişcare fără a avea ceva de măcinat.
Simţeam că dispoziţia aceasta trebuie folosită, altminteri nevoia de odihnă nu va veni; m-am îndeletnicit cu transpunerea în versuri a unei povestioare ce-o citisem nu demult într-o carte englezească.
Încercarea mi-a izbutit cu destulă uşurinţă; şi cum nu mă adormise câtuşi de puţin, m-am apucat de o a doua versificare, dar a fost în zadar. O singură duzină de versuri îmi epuizaseră verva poetică şi a trebuit să re­nunţ. Aşadar, mi-am petrecut noaptea fără să dorm, fără să aţipesc măcar o clipă; m-am sculat şi mi-am petrecut ziua în aceeaşi stare, fără ca mesele ori treburile să aducă vreo schimbare. În sfârşit, când m-am culcat, la ora obişnuită, am socotit că erau patruzeci de ore de când nu închisesem ochii.

X.DESPRE CIOCOLATA. ORIGINEA SA. 47. — Cei care au păşit, cei dintâi, pe ţărmul Americii, erau împinşi de setea de aur. Aproape că nici nu se cunoşteau, pe vremea aceea, alte valori decât cele ce ieşeau din mină; agri­cultura, comerţul erau la vârsta copilăriei, iar economia politică nici nu se născuse.
Spaniolii au găsit deci metale preţioase, descoperire mai degrabă stearpă întrucât acestea îşi pierd preţul prin creşterea în can­titate, iar noi mai avem şi alte mijloace, mai active, pentru a ne spori volumul bogă­ţiilor.

cartea are 430 de pagini, am pus aici doar câteva

surse foto:
How Coffee Fueled Revolutions—And Revolutionary Ideas
Coffee Shop Society in 17th Century London
Public and Private Pleasures