Portretul politicianului român

Scriam un articol despre agricultură şi politică şi mi-a venit ideea să descriu drumul spre putere al politicianului român. Cumva, aşa se explică mediocritatea şi lipsa de progres a societăţii române din ultimii 20 de ani.

Copilăria

Anii copilăriei sunt la fel, nici prea prea, nici foarte foarte. În liceu îşi dă seama că este un pic mai prost decât ceilalţi şi nu se pricepe nici la matematică, nici la limba română, nici la alte chestii. Trage cu chinuială de note, 6 pe linie, dă bacul înainte să apară camerele video, 6.02, devine mândria familie când ia la facultatea aia submediocră, cu ajutorul lui ta-su, care ştia la fabrică un maistru a cărei fiică se culca cu rectorul octogenar şi s-a rezolvat cu două damigene de vin şi o autorizaţie ilegală pentru casa maistrului.

Primii ani în partid

Se regăseşte în idealurile sale, l-a admirat pe Maniu sau pe Iliescu, sau poate i-a plăcut comisarul Moldovan, s-a înscris în partid şi lovit de prima realitate. A aflat că poate urca în ierarhie dacă îşi cumpără locul, dacă ştie pe cineva baban sau dacă e votat de alţi membri ai partidului în şedinţe. Trage, munceşte, se prostituează, face schimb de voturi cu alţi membri şi ajunge să fie băgat în seamă şi dat exemplu de tânără speranţă la o filială.

Politicianul de viitor

Are noroc şi este remarcat de un barosan şi este uns şefuleţ pe la un minister. Primele şase luni sunt crâncene. Nu se pricepe la nimic, nu înţelege ce se întâmplă la serviciu, dar are noroc că are în subordine oameni care au fost angajaţi acolo pe bune şi incompetenţa lui trece neobservată. Plus, are o colegă tânără care îi cam face cu ochiul.

Cruda realitate

La şedinţa de la partid e tras deoparte de barosanul care l-a pus acolo şi informat că mâine va veni domnul Iosif, cu o problemă ce trebuie rezolvată urgent şi că trebuie să facă bine ca să fie bine. E puţin nedumerit. A doua zi, apare burta domnului Iosif şi se înţepeneşte în uşă la fel cum gipanul domnului Iosif se înţepenise în poarta clădirii unde lucra eroul nostru. Domnul Iosif nu vrea mare lucru, are nevoie de o aprobare pentru o construcţie de neam prost, făcută cu nişte prieteni de-ai unor prieteni comuni, lângă o biserică. Armenească, Sf. Iosif, nu se ştie prea bine şi nici nu contează, important e că dl. Iosif are toate actele în regulă pentru această aprobare şi trebuie crezut pe cuvânt, că doar nu se căra cu ele la dumnealui. Aprobarea se obţine pe loc, dl. Iosif e mulţumit şi n-a venit cu mâna goală, o cafea pentru fetele din birou şi un plic subţirel pentru omul care l-a ajutat. Pentru deranj.

Au trecut şase luni. Eroul nostru şi-a luat o maşină, cam mică, cam fără opţiuni, dar nouă şi frumoasă. Nu din salariu, desigur. La şedinţa de partid i se comunică ceva ciudat: e nevoie de bani la partid, el e într-o poziţie bună, e timpul să dea mai sus ceva din plicurile alea pe care le tot primeşte. Iniţial nu înţelege, după care vede un film cu mafioţi şi face legătura între taxa de protecţie şi taxa pe care trebuie să o plătească pentru a rămâne în post.

Scara spre succes

Suma cerută nu e mare, iar el, isteţ, începe să ceară dublu de la oamenii pe care îi ajută. Îşi schimbă maşina, îşi ia un al doilea costum şi îşi face curaj şi o invită la o cafea pe colega cea frumoasă.

Au trecut trei ani de când e aici, a învăţat mersul lucrurilor, şi-a luat un apartament mai mare decât ăla în care a crescut cu părinţii şi cu cei trei fraţi şi a pus nişte bani deoparte. Ştie că se apropie alegerile şi crede că a acumulat destulă experienţă pentru a fi promovat. La partid i se spune că nu se poate, că e prea tânăr, că trebuie să mai aştepte, dar el a auzit că se poate rezolva cu o sumă rezonabilă. Îşi face socotelile cu ce bani are strânşi şi ajunge secretar de stat. Îl pune în locul lui pe Iulică, colegul lui din generală, fiul unui coleg de-al lui ta-su, care a terminat cu greu 8 clase şi acum e student la SNSPA.

Îşi face primul viloi de neam prost, în Călugăreni, dar nu la stradă, cum fac toţi proştii, ci pe o stradă lăturalnică (fără glumă, sunt nişte viloaie pe străduţele alea şi nişte maşini parcate în curte de zici că e Pipera), să nu bată la ochi.

Jocul puterii

Se însoară cu o fată urâţică şi cam prostuţă, pe care a cunoscut-o la un chef al partidului. Întâmplător, e fiica barosanului care l-a susţinut până acum. Cum ar veni, a intrat. Socrul îl anunţă că peste doi ani vor fi alegeri şi la partid sunt locuri eligibile la Camera Deputaţilor şi în viitorul Guvern, câte un milion de căciulă, dar cel de la Guvern nu e garantat ca ăla de la Parlament. Deja şpaga i-a intrat în sânge şi vine la tata-socru cu două milioane, că vrea să o bage şi pe nevastă-sa undeva să fie bine, că acum are doar un cabinet notarial şi are destulă experienţă să fie secretar de stat pe la Interne sau pe unde s-o găsi. Dacă Mitrea şi Ponta au putut, poate şi el.

Ajunge deputat, dar e trist că pentru soţie nu s-a putut face nimic. Ca să o îmbuneze, o pune membru în CA pe la nişte SIFuri şi pe la alte companii de stat, să câştige câteva sute de milioane, să aibă bani de coafor şi shopping. Nu pierde timpul, cumpără pe nimic tot felul de afaceri, îşi deschide şi el câteva, prinde nişte contracte cu statul cu firme de apartament.

Are deja în conturi peste 10 milioane şi ştie că se poate mai mult. Cumpără pe numele soră-sii, măritată între timp cu un prost şi deci nu bate la ochi numele, un lanţ de mini-marketuri, unul de mezelării şi se apucă de importat mărfuri pe ordonanţe (dacă nu ştiţi cum se face asta aţi trăit degeaba).

Şi-a creat şi o reţea de oameni fideli, puşi în posturi bune de el, cărora le cere taxă de post şi care se uită la el ca la Dumnezeu. A pus 20 de kile pe el şi şi-a luat un gipan mai mare. Nevasta îi face o bucurie şi îi naşte al doilea copil, motiv pentru amândoi să mai pună câte 20 de kilograme. Deja nu şi-o mai vede şi nici nu mai ştie când au făcut sex ultima oară, de aceea spune despre copil că e un miracol.

Nevastă-sa se face şi mai mare, el la fel, aşa că se concentrează pe făcut bani. Îl pune pe Vasile, cârciumarul din satul unde are a doua vilă, perete în perete cu tata-socru (a plătit el toată construcţia, a fost un pic cam scump, dar a făcut să fie bine), să candideze la primărie şi apoi la Consiliul Judeţean. În patru ani, Vasile ajunge preşedinte al CJ. Judeţul e al lor acum. Banii curg. Banii europeni la fel. Reţeaua lui îl susţine şi adună voturi pentru el. A devenit la fel ca tata-socru, decedat între timp.

Cam ăsta e portretul politicianului român. Un parvenit, un mediocru, un inutil. Majoritatea celor care vor să facă ceva şi au pregătirea necesară. Cei care se pricep la ceva încearcă, dau greş, se retrag în lumea reală. Restul rămân până la sfârşit.

Serios, recitiţi “Ciocoii vechi şi noi”, e cel mai bun tratat pe această temă.