Am realizat o chestie urmărind aberațiile tâmpe pe tema internetului din documentarul cu presa. Aproape toate trusturile au ratat niște șanse enorme și au pierdut războiul cu internetul. Și au făcut-o destul de simplu: fiind un mediu nou, s-au lăsat pe mâinile unor oameni care promiteau marea cu sare și care aveau o experiență minimă. N-au căutat competență sau rațiune, au sărit ca rața la muci la primul care le-a promis niște cifre mari. Țin minte că m-am văzut cu vreo doi jurnaliști-manageri în perioada aia și amândoi erau ferm convinși că vor rupe, că le-a spus lor cineva plătit cu mulți bani că așa va fi. Și, amândoi s-au dus în nas, supți de bani de băieți deștepți.
faina gagica
Daca nu dai nume tot degeaba.
Eu nu sar la muci, cel mult îmi sar mucii.
Eram curios cum ar suna opinia ta faţă de ce ar fi trebuit să facă. Mai mult spus decât „competenţă” şi „raţiune”. Sau pt asta trebuie să tai factură?
@motanes: pe atunci ideal ar fi fost să stabilești un site puternic de știri. și in jurul lui să dansezi cu un site de conținut video, unul de mondenități, unul de femei, bla bla. erau câteva domenii unde trusturile avea loc să intre tare și să dărâme tot. cât am fost la mpi am pus pe tapet câteva idei, mai departe s-au ocupat alții de ele.
nu e cu factură, timpul a trecut.
offtopic: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=842745669087961&set=a.168952666467268.41311.165165423512659&type=1&theater Radu F.C. strikes again!
Ca unul care am fost in situatia de a ne vedea cititorii (si implicit vanzarile) devorate de online, pot sa iti spun ca nu a fost o chestiune simpla. Si nu e nici acum.
Uitandu-ma in urma, e clar ca toata editura ar fi trebuit restructurata si transformata in ceva complet diferit. Problema e ca atunci deja veniturile editurilor de IT erau in declin (vorbim de mijlocul anilor 2000) datorita conceptiei „las’ ca platim PR, nu ne trebuie reclama”. Firmele de IT povestea intr-una de cum se muta biznisul pe net, dar cand vroiai sa le iei bani pentru promovare pe site ridicau din umeri si spuneau ca nu aveam reach. Care era adevarat, insa ii aveam totusi pe clientii lor acolo. Ca doar noi, revistele de IT le povesteam de internet si ii educam pe multi dintre clientii lor cu ce se mananca.
Dupa aceea, au aparut blogurile, unde unul priceput a inceput sa scrie seara de acasa despre una si alta. Mai bine, mai rau. Mai cu talent, mai cu informatii privilegiate. Si au avut timp sa creasca, fiindca salariul venea de la day-job.
Dar editurile aveau costuri de acoperit, salarii de platit. Si au mers in continuare pe directia cunoscuta, chiar daca rezultatul il banuiam multi dintre noi.
A venit si criza, tepele distribuitorilor si alte partide sex oral din partea guvernantilor. Si uite asa, grupurile mai mici sau mai mari de presa traditionala nu au mai avut bani de online. Si dupa aceea de nimic. Si s-au inchis. Unii de tot, altii supravietuiesc din evenimente, altii mai zvacnesc cu publicatii digitale, dar fara greutate.
Piata s-a schimbat, viata s-a schimbat. Ne ramane doar nostalgia acelor vremuri cand IT-ul inca nu se „democratizase” 100%.
Nu cred ca exista cineva in lumea asta care sa fi gasit si aplicat reteta trecerii de la offline la online cu succes deplin. Dar asta e. Cine ar fi crezut in anii 80 – 90 ca Volvo va fi in mana chinezilor iar SAAB nu va mai exista. La fel si cu giganti de genul Novell, care candva erau de neocolit, acum nici nu mai stim de ei.
Nimic nu e etern.
repetati dupa mine: internetul e doar o forma de distributie.
dezbaterea reala este internet vs chiosc. e o concurenta intre mediile de distributie, din care are de suferit si presa.
dar presa din romania a facut doua lucruri nasoale:
1. si-a uitat menirea de serviciu public
2. modeul de business este traficul de influenta
cand cele doua puncte vor fi rezolvate cared ca bugetele de marketing vor fi mult mai consistente iar distributia rezolvata.
#motanes: nu e greu, roata a fost decoperita de altii inainte (superficial: analizezi trusturile din afara si iti faci o idee; mai adinc incepi sa te intrebi si ‘de ce’, ‘care e piata’ etc). de ce nu merge la noi se regaseste in stenograma ‘prostul meu’ (al lui vintu).
Nu erau banii lor investiti, salariile mergeau, economia duduia, internetul era ceva exotic care aducea sub 10% din venituri, companiile bagau bani cu lopata in print si tv, de ce sa se streseze?
Ce viata sa fii chel, cu burta și bețiv
Tu făcând parte din acest curent poate ai un pic alta impresie… şi poate greşesc şi eu urmărind fenomenul de la distanţă. Însă nu cred că-i nici un război pierdut. Este vorba mai degrabă de o transformare. Îţi recomand un articol din The Economist, de prin 2013, în care spun ei că asta este un „război” de când lumea şi nimeni nu l-a câştigat, poate doar consumatorii…
https://www.economist.com/leaders/2013/08/17/pennies-streaming-from-heaven
Un citat din articolul de mai sus care sintetizează foarte bine problema asta:
„For all the newness of the internet and the netizens’ claims to come from a different virtual world, the web is beginning to fit into the media world’s oldest script: a new technology rides into town, the moguls try to destroy it, but it survives and becomes part of the town’s future. Hollywood loathed the VCR (comparing it to the Boston Strangler); the networks hated cable TV; sheet-music publishers feared the phonograph; Socrates was sceptical about writing (not interactive enough, apparently). Yet nearly always two things happen: the old media survive (people are still buying vinyl records and even the odd printed magazine), and the new media expand the market.”
cred ca merita citit acest articol.
razboiul nu a fost pierdut
doar o batalie . oricum il vor pierde doar ca la un nivel mult mai epic decat acum.
https://www.businessinsider.com/media-usage-by-age-2014-5?IR=T
njoy
Auzi ca au sarit ca rata la muci :)) Pierd mult teren televiziunile in fata internetului si ma bucur ca merg lucrurile in aceasta directie.
E foarte ușor să stai în fotoliu și să râzi. Problema e una globală și din câte știu până acum nu există niciun „success story” clar. Paywall-uri, microtranzacții, viral, bla bla, toate sună bine dar când publicații gen NY Times dau lună de lună afară zeci de oameni sau când șeful LA Times (parcă) dă afară tot deparamentul de fotografi și le zice jurnaliștilor să facă poze cu celularul înseamnă că nimeni nu știe defapt secretul.