Voua vi se pare normal ca ultimii 15 ani din viata sa ti-i petreci fiind asistenta personala a mamei? Am cunoscut o domnisoara de 35 de ani care asta a facut in ultimii 15 ani. A stat la capul mamei, care suferea de tot felul de boli inchipuite. Nu poti iesi in seara asta in oras, ca ma simt rau, sunt pe moarte. Daca pleci, o sa ma gasesti moarta cand te intorci. Vrei sa ma ai pe conştiinta?
Şi copilul a stat acasa.
Lipsa de caracter iti va da mustrari de constiinta si, bineinteles, gurile rele vor amplifica efectul. E parintele tau, dar orice are o limita… Si cred ca un parinte vrea binele copilului, nu sa-l traga dupa el.
tie ti s-ar parea normal ca parintele sa stea toata viata lui alaturi de tine, desi ai ramas handicapat din cauza unui anevrism si mai bine te-ar interna intr-un azil? „Normalul” asta este tare jegos.. iar in situatia asta nu este normal ca parintele sa sa lase sa se ajunga la situatia asta. Copilul nu prea are de ales.
E mult de discutat aici si depinde foarte mult de situatie, daca intradevar ai un parinte bolnav trebuie sa stai la capul lui.
Candva au avut si ei grija de noi.
Am fost si eu intr-o situatie asemanatoare si stiu cum este, ma rugam dumnezeieste de soramea sa vina acasa mai repede ea fiind plecata din localitate, tatal meu aflat pe patul de moarte nu si-a putut da ultima suflare pina nu a vazut-o la capataiul patului.
Tot ce avem mai de pret pe lume sunt parintii si este de datoria noastra sa-i ingrijim cand situatia o cere.
Asta se numeste santaj sentimental. Una e sa stai 1 an, hai 2 cu persoana in cauza, si alta e sa iti pierti un sfert din viata. In aia 15 ani putea sa munceasca undeva si sa ii cumpere o ingrijitoare sau sa o plaseze intr-un centru de ingrijire special.
aici depinde in primul rand de caracterul parintelui santajist si doar dupa de puterea copilului de a refuza
Exista un caz celebru, dupa care s-a facut si un film.
O venerabila doamna paralizata traia intr-o cabanuta cu fiica ei care o ingrijea de zeci de ani. Fata isi pusese viata in slujba mamei, nu avea viata personala.
Intr-o zi casa a luat foc si ce sa vezi, baba s-a ridicat din scaunul cu rotile si a fugit prima ca un olimpic.
Nu era un miracol, ci se prefacuse toti acei ani. Ii distrusese viata copilului ei.
Atunci femeia a omorat-o pe loc.
In general sunt rare astfel de cazuri, si atunci si anumite probleme ale fetei genereaza situatie, in sensul ca mama chiar daca nu pretinde evectiv slujire totala, fata isi creaza aceasta iluzie, pentru a capata senzatia utilitatii si a-si adormi niste complexe de vinovatie inconstiente. Asta e perspectiva psihanalitica.
Parintii trebuie ajutati, dar tot ce tinde spre patologic trebuie cercetat.
Mi s-ar parea normal sa avem niste case de batrani ca in strainatate. Nu gropi de gunoi unde sa ii arunci ca sa nu ai grija de ei, ci case faine, cu parcuri si alte facilitati, unde chiar daca dai un ban, sa se simta bine, alaturi de altii de varsta lor, unde sa aiba ingrijire profesionala, etc.
Ca sa-ti raspund la intrebare, nu e tocmai normal sa se intample asta.
Nu pentru ca-mi place, dar mama mea, in afara de mine, nu are pe nimeni. Si cum Timisoara nu se bucura de ospicii sau centre specializate, curate si de incredere… ce alta optiune am? Ca doar in plata Domnului nu pot sa o las… nu stiu cine ar putea sa isi lase un parinte la voia intamplarii…
Dar, aflandu-ma cam in aceeasi situatie ca si dsoara… tind sa fiu solidara cu ea.
Si nu vrei sa stii ce ganduri meschine iti vin in minte… ce solutii nesimtite gasesti pentru problema asta, la ce minciuni tre’ sa recurgi ca sa fie totul bine… Si la mine inca nici nu e asa rau… Inca mai ies in oras, inca ma gandesc sa ma duc in concediu, dar boala mamei mele nu e inchipuita si din pacate se va agrava. De multe ori m-am gandit ca trebuie sa ma resemnez si sa imi car crucea pentru ca nimeni in locul meu nu e dator sa o faca si nici statul nu ma ajuta.
PS: la fel cum exista crese si gradinite pentru parintii care nu au vreme sa stea 100% din timp cu copiii lor.
N-o să avem niciodată case de bătrâni ca în străinătate. La noi azilele de bătrâni sunt privite ca o abominaţie de marea majoritate a poplaţiei – ştiţi voi care, aia care stă la bloc, ascultă manele, se uită la OTV şi nu citeşte bloguri – iar sărăcia poplaţiei o să facă implementarea imposibilă; chiar şi în vest azilele pentru săraci au locuri f. puţine şi sunt full (de fapt, asta e valabil cam pentru toate azilele).
Nu nu-i normal…la fel cum nu-i normal ca ma-sa ipohondra s-o sune pe fii-sa de 45 de ani din cinci in cinci minute s-o intrebe „cand ajungi acasa?”. Asta ar fi una, pe langa restul santajului sentimental. U gotta love my granny
Cum s-a terminat toata povestea? Maica-mea a acceptat toate porcariile astea si a ajuns la aproape 50 de ani fara viata sociala, fara prieteni, fara barbat, dar cu o mama extrem de iubitoare. Dar extrem…si dupa aia a murit de cancer.
ăsta pare mai degrabă un caz patologic, o afecţiune psihică a mamei …
Normal nu cred ca e. La urma urmei, copilul ala ar trebui sa aiba si el viata lui. Totusi, in situatia pe care ai descris-o, tu ai avea „curajul” de a pleca de acasa? Cand inchizi oare usa nu ai o mustrare de constiinta?
Normalitatea este cea care si-o creeaza fiecare.
Stiti cine moare de grija altuia, nu?
ce nimerit tag ai pus…romania, nici mai mult nici mai putin. da, este o problema romaneasca.
pentru cei care vin cu argumentul: si ei au avut grija de tine…de aici rezulta datoria ta fata de copiii tai cand hotarasti sa-i faci, nu fata de parinti. nu fata de parinti 24/7 renuntand la viata personala, o datorie ai, e un compromis in care evident renunti la anumite placeri dar in nici un caz pana acolo incat sa nu mai ai viata sociala.
Nu, nu mi se pare normal. Dar, pe de alta parte, am patit si eu chestia asta cu „nu poti iesi in oras pentru ca mi-e rau”, sau si mai rau „vino acasa ca mi-e rau”, nu conta ca atunci era distractia in toi, omului ii era rau, intelegi? – in cazul meu, era vorba de tata. A durat pana cand m-am mutat de acasa, cand brusc tratamentul functiona si asa mai departe. Acum avem o relatie cat de cat ok.
N-am vazut filmul Camionagiului, dar nu pare prea veridica povestea. Daca ar sta baba in scaun zeci de ani, i s-ar atrofia muschii si n-ar mai putea fugi de incendiu. Singura solutie ar fi sa iasa noaptea pe furis la alergat, insa s-ar fi prins si fi-sa ca muschii la picioare nu se fac stand pe scaun.
Mie imi aminteste de „psycho”
http://hitchcock.tv/mov/psycho/psycho.html,
dar poate nu e ala filmul!
si parintii trebuie educati de catre copii, nu doar invers. educatie in pastile mici si usor de digerat: ies pana la o vecina si stau jumatate de ora, ma duc la magazin si intru si la un film, etc. pana iti dai seama care e limita. asta in cazul in care bolile de care sufera sunt cu adevarat inchipuite.
nu poti lasa parintele sa-ti acapareze intreaga viata. am o prietena care si-a dedicat viata parintilor. acum, la 40 de ani refuza ideea de a avea propria familie (ceea ce ar insemna plecarea din tara) ca sa nu-si lase parintii batrani si bolnavi singuri.
stiu, e usor sa iei decizii pentru altii cand tu insuti nu te afli in situatia lor. dar mai spunea cineva ca nu faci un copil ca sa aiba cine sa-ti aduca un pahar de apa la batranete ci ca sa-l dai societatii.
@Camionagiu cum se numeste filmul? pare interesant din descrierea ta
Aici si parintii gresesc. Cunosc si eu parinti santajisti care nu pot sa renunte la copii si atunci apeleaza la tot felul de asemenea tertipuri.
Nici sa-l lasi asa nu merge…
Vezi situatia inversa… copilul bolnav… parintele merge la bar?
Chiar si inchipuita fiind boala… e greu
mda. Selectia naturala functioneaza ireprosabil.
„don’t worry, bitch, eu nu am constiinta. later”
femeile au in general minim o sinapsa in minus
Brrrr….cand bolile sunt inchipuite e inuman sa-ti condamni copilul sa te dadaceasca si sa-i ingradesti libertatea! Cand situatie e reala, alta e treba…deosebit de sensibil subiectul si se manageriaza in functie de caz!
bpd = borderline personality disorder. e shitty, mai ales cand esti copil si unul dintre parinti sufera de chestia asta. din pacate, 75% dintre persoanele afectate sunt femei.
si mai rau, este foarte greu de identificat si diagnosticat pentru ca persoana in cauza nu accepta faptul ca are o problema. asa ca ori induri, ori te cari. asta daca iti dai seama suficient de devreme ca e ceva gresit, altfel ajungi cu 15 ani de stat la capatai.
Situatia e cat se poate de simpla. Parintele are obligatia de a fi langa tine indiferent de situatie pentru ca tu, ca si copilul sau, esti rezultatul unui act egoist: Parintii si-au dorit copii. Acum au datoria morala sa-i creasca si sa-i ajute. Ca sa-l condamni pe copilul tau la moarte sociala numai pentru ca ai imbatranit si ti-e rau mi se pare o tampenie absoluta. Pentru cei care nu se mai pot gospodari singuri exista atat institutii specializate cat si oameni calificati care pot presta la fata locului.
Traieste si lasa sa traiasca!
Maica’mea a avut genul asta de tentativa, i s-a retezat scurt ca nu suntem in telenovele.
daca baba are pensia mare stau eu cu ea….
o veche zicala ardeleneasca zicea asa: „Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti”
poate n-o sa va vina sa credeti, dar sunt cupluri care fac un singur copil si il dreseaza de mic -distrugandu-i orice urma de personalitate- cu scopul exact de a avea sclav care sa-i slugareasca la batranete.
tipul asta de oameni il recunosti de la o posta, fiindca sunt rigizi ca niste zombies, copilul e facut cam pe „ultima suta de metri”, si desi aparent au o grija excesiva fata de copil, copilul e un pic „altfel” decat ceilalti (retras ori extrem de cuminte, revoltator de ascultator, etc).
cred ca in studiile psihologice acesti ipochimeni sunt denumiti „parinti canibali”, si am profunda convingere ca pentru ei ar trebui reinfiintate camerele de gazare si crematoriile „en masse”, unde eu personal as depune munca voluntara cel putin o zi pe saptamana.
@ camionagiu despre ce film e vorba?
Cei de la Dignitas nu sunt de acord ca persoanele care opteaza pentru suicid sa care dupa ei, exact ca la mayasi, toate persoanele din anturajul raposatului. Ce inima sa ai incat sa distrugi tineretea copilului tau pentru a-ti garanta supravietuierea in fazele mai inaintate ale varstei… Probabil ca labilitatea unui copil care accepta astfel de tratamente denota incapacitatea de a se converti intr-o specie dominanta. Natura face curat in astfel de regii ale absurdului eliminand complet din scena actorii…
Normalitatea e altceva pentru fiecare si, in plus, inteleg ca situatia asta dateaza de cand ea avea 20 de ani, deci era majora, coapta, vaccinata si putea lua decizii in cunostinta de cauza. Fiecare trebuie sa-si asume alegerile pe care le face!
@ Camionagiu: Cum se numeste filmul?
daca parintele e bolnav inchipuit sau se preface, nu e ok sa il ingrijesti mereu, de fapt deloc. Abia in cazul unei boli grave trebuie sa sezi la capatai tot timpul, mai ales daca esti unicul copil. Totusi, trebuie sa admit.. este admirabil ce face fata asta… pur si simplu admirabil… eu pesemne ca n-as fi rezistat atatia ani fara sa ies
Poate nu vroia sa o vada cu baieti si deaceea! :))
Din pacate multe mame isi transforma copii (in special baietii) in arme impotriva sotului, lamentindu-se ca „sotul vrea sex si ea nu vrea”, „sa nu fii ca tata-to” si pozand a victima. Lucrul asta (amplificat de anumite lucruri religioase) il face pe copil sa isi reprime sexualitatea (ca o auzit de la varste mici ca sex=rau) si apoi ajunge virgin la 30 de ani si plin de nervi (pentru ca mama are nervi pentru orice).
Sau cand mamei nu i-a convenit ceva (major), ameninta cu sinuciderea: baiatul sta langa ea in timp ce ea zbiara ca se spanzura, timp de mai multe zile. Si apoi baiatul are ani de zile insomnie datorita socului produs.
Oare cum ar trebui acel barbat sa taie legaturile (interioare, emotioale) fata de acea mama, astfel incat sa nu mai simta nevoia sa o ajute? Pe de-o parte, cand acel barbat se uita in urma si isi da seama de santajul emotional la care a fost supus si efectele emotionale ale acestuia, incepe sa aiba un sentiment de ura fata de ma-sa. De fapt de mult timp cel mai urat lucru in viata pentru acel barbat a fost „nervii mamei”.
Un sfat pentru femei: Nu va folositi copii ca pe o arma impotriva sotului, indiferent cat de justificata sunteti ca sa va razbunati pe sot. Nu ii sanajati sentimental. Daca veti face asa, aveti sanse foarte mari ca sa nu ajungeti niciodata bunica (nici in timpul vietii, si nici dupa moarte) si „samanta” voastra sa piara dupa o singura generatie.
@Mihai : nu stiu care e problema ta si prin ce-ai trecut, dar NU despre asta era vorba – alt film, alta patologie.
Back on topic: nu e filmul Camionagiului, dar e bun, si pe patologia asta: Haneke – The Piano Teacher.
unul din motivele pentru care m-am despartit de fosta sotie a fost faptul ca intotdeauna mama ei (cu boli inchipuite) avea proritate in fata relatiei noastre. am vrut la un moment dat sa ne intemeiem o familie (adica un bebe) si nu s-a putut pentru ca „nu mai pot avea grija de mama”. nu zice nimeni sa te lepezi de ei. dar nu mi se pare corect sa iti sacrifici viata pentru asa ceva. au nevoie de ajutor specializat. ajutor pe care noi nu le putem ajuta. si nici viata mea, care de-abia a inceput, nu e corect sa se invarta in jurul altei vieti, viata care a ajuns la final.