Online: bystander effect

Acum 15 ani, un amic, vicecampion național la karate, a crezut că poate rezolva o situație un pic delicată: în autobuz, doi colorați împinseseră o doamnă într-un colț și o buzunăreau sub amenințarea unui cuțit. Băiatul a lăsat geanta jos, s-a dus înfipt la ei, i-a culcat pe amândoi la pământ și a apucat să vadă un zâmbet de ușurare pe fața doamnei înainte să cadă la pământ, pradă unui alt cuțit, mânuit de al treilea om din gașcă, care stătea la pândă pentru fix astfel de situații. A ajuns la spital, a supraviețuit, dar nu a mai putut concura vreodată. Mirarea lui vizavi de situație mi-a rămas în creier de atunci: băi, nimeni să strige că vine ăla din spate cu cuțitul? Pentru că băiatul făcea fața la 4-5 adversari civili fără probleme.

Eh, hai să facem o paralelă cu online-ul. Ăla e un jeg. Toată lumea știe că e un jeg. I s-a dus buhul de cât de jeg e. Unii au lucrat cu el și știu că e un jeg. Și totuși toată lumea se pupă pe bot cu el și toată lumea așteaptă că alții să ia atitudine.

Și cei mai mișto sunt autiștii. Da, mă, știu că e un parazit care trebuie stârpit, dar ce pot eu să fac? Să îl evit? Da, aș putea, dar vreau să îmi iau aifon, și mi-am deschis agenție, deci nu pot să mă pun rău cu nimeni, și mă doare și un deget la picior, deci chiar nu pot face nimic pe tema asta. Da, știu că lipsa mea de reacțiune face ca eu să câștig mai puțini bani, dar nah…