Sau cum industria publicităţii s-a împuşcat singură în picior.
V-aţi întrebat vreodată din ce trăiesc agenţiile de publicitate? Cum de o duc atât de bine luzeraşii trendinezii care lucrează în agentii? Aparent, toţi munceau pe bani împrumutaţi, pentru că toţi lăsau preţurile jos, ca să obţina contracte cu care să se laude apoi. Puţini îşi puneau problema calităţii şi mai puţini se îngrijorau că sunt pe un drum al nabii de greşit.
Enter criza. Băi, voi aveţi preţurile cam mari. Ia mai umblaţi din ele. La fiecare pitch prima preţul şi nu calitatea. Şi oamenii s-au adaptat şi au lăsat preţurile şi mai jos. Rezultatul e simpatic. Majoritatea agenţiilor mor de foame azi şi nu ştiu ce să facă pentru a ieşi din rahat, pentru că preţurile nu le pot mări acum, în criză. Soluţia viabilă nu e mai puţini clienţi şi mai mulţumiţi, ci, ştiu că n-o să ghiciţi, mai puţini angajaţi şi mai mulţi clienţi. De ce să avem 10 pe care să îi taxăm bine când putem avea 20 şi munci pe firfirici? Ne creşte prestigiul dacă avem 20 de clienţi, nu? Ne creşte! Nu ne ţine de foame, dar avem valoare!
Articolul ăsta e tot în zonă. Şi ce se spune acolo merge aplicat şi în online, dacă mai ţineţi minte articolul ăsta din 2008.
Altfel, lumea se dă cu fundul de pământ şi plânge prin toate siteurile că nu mai pot lucra în felul ăsta şi că, desigur, clientul e de vină. Client pe care “ei” l-au crescut aşa, cu preţuri mici, rebateuri şi program non stop. Aroganţa şi îngâmfarea îi opreşte însă din a stabili nişte principii de bun simţ, care să îi ajute să aibă nişte bani în buzunar şi nişte angajaţi fericiţi, care nu dorm la muncă în weekend.
ai gresit data 16 ???
@ralu: da, s-a bulit ceva pe sistem.
cam totul se duce in deriva!
Industria publicitatii isi revine, reincep investitiile, se mai misca bugetele. Dar da, unul dintre motivele crashului erau tonele de ”creativi” angajati din randul absolventilor de ASE, tamplarie si Agronomie care literalmente erau luati pe post de suport de scaun. Premii nu aduceau (pe criza oricum nu prea aveau de unde), produsul lor era submediocru (grafic sau textual) si prin 2009 umpleau forumurile sa-si planga de mila. Erau fix aia care vorbeau cel mai tare pe la conferinte, desi nu erau invitati, care vrajeau pustoaice pe Motoare (gretos loc, moartea pasiunii) si tot asa….
Interesant ca din cauza lor nu puteau intra altii in circuit si tot din cauza lor publicitatea a capatat renumele de ”çuib de hipsteri”. Pentru ca nu, daca porti conversi, ideile tale de cacat la Hornbach sau mai stiu eu ce panou odios, nu vor deveni brusc sublime.
@krossfire: rockere, tu de unde stii? stii tu mai bine decat managerii de agentii, care erau platiti cu zeci de mii de euro ca sa fie creativi?
Parca la rebate avem si noi cuvant in romana, rabat. Sau ma insel eu?
@Panzer: nu se mai foloseste. decat in formulari de genul „rabat de la calitate”
@zoso intr-un fel ai dreptate dar lasa-ma sa-ti spun si eu from my own experince: managerii gresesc cand angajeaza oameni care nu sunt „calificati” sa zic asa, managerii gresesc cand „vand” ieftin un proiect din cauza ca nu-l evalueaza decat dintr-un singur punct de vedere (ca o mica comparatie: o Dacie Logan se face in 10 ore, un Audi A3 se face in tot in 10 ore – dar este o mica mare diferenta de pret intre ele) – nu poti sa vinzi un proiect in care developer si-a stors creierii 5 ore ca sa-ti faca un algoritm care sa respecte legile fizici (sa zicem) cu acelasi pret un alt proiect in care el a stat 5 ore si a facut o galerie, un meniu. Ce am observat eu in ultimii 2.5 ani -> daca stii sa scrii tag-uri HTML si cateva metode esti developer si primeste un salariu de 2800 ron -> iar unu mai vechi care am invatat din scoala „programarea”, „algoritmi” si/sau altele lucreaza pe un salariu de 3800ron, deci managerul NU „stie sa-si vanda angajatii (ceea ce stiu ei
)”. Eu cred ca orice manager trebuie sa stie de ce este capabil angajatul lui, sa-i exploateze cunostintele (NU sa-l exploateze pe el ca si om) la un nivel cat mai avansat, sa aibe putin habar ce face acel om si sa incerci sa vinzi chestii mai anvasate la client. Cred ca toti ne-am saturat de bannere (chit ca „aduc” multi bani – dar asta este alt subiect) – so: Managerilor INVATATI sa va vindeti marfa in functie de oameni pe care-i aveti…pentru ca ei fac lucrurile sa se miste – NU VOI! 
Îţi arăt o soluţie care s-a dovedit suficient de concentrată încât să îmi respecte şi munca, şi preţul, şi anticamera unei pequinite angajată pe post de accounting manager din vreo agenţie. Nu numai că businessul merge, dar mi-am dat seama că lucrând singur nu mai plătesc nici portar, nici femeie de serviciu, nici secretara cu ţâţe căzute, nici general managerul, nici asociaţii şi nici chiria. Să mai dea Dumnezeu vreo 10 ani de criză ca să-mi trag nervul că nici toată cenuşa de pe vulcanul islandez nu mi-aş pune-o în cap. De gustibus maximus!
Am uitat de cand ma chinui sa le explic celor de la Client Service ca dormitul la munca nu e normal.
Client Service-ul e platit la comision, cred…
Si daca un client vrea un BT la ora 23, NU VA FACE NICI UN CACAT CU EL PANA DIMINEATA! Ar putea sa elibere oamenii sa plece acasa, si a doua zi sa se termine treaba in mod cvilizat si normal.
Sa nu mai spun de nivelul de atentie pe care il are un om la ora 22, el venind la munca la 9…
Ai cu cine sa faci asta?
Fain articolul lui Iulian Toma, si din pacate cat se poate de real