Cred că o parte din generaţia 18-35 suferă de o problemă tristă. Părinţii noştri au fost învăţaţi că în afară de tovarăşu’ nu există alţi oameni importanţi. Noi am fost crescuţi cu ideea că suntem importanţi şi că vom face lucruri mari. Cel mai bine e ilustrat asta prin numărul de tineri care se îndreaptă spre publicitate, cu gândul că vor fi acei unici care inventează slogane şi reclame geniale.
Cred că suferim foarte tare de faptul că nu suntem luaţi în serios.
Frustrarea realităţii.
Ideile nu ne sunt puse în practică, şeful ne ignoră, colegii ne tratează de la egal, deşi noi suntem mult peste, fata care trebuia să fie dată pe spate după două minute nu pare a fi foarte impresionată…şi aşa mai departe.
Şi asta se reflectă foarte mult în activităţile noastre de zi cu zi. Vrem să ieşim în evidenţă cu ceva. Ne vom pieptana ciudat, ne vom bărbieri creativ, ne vom îmbrăca strident. Strigăm după ajutor. VREAU SĂ FIU LUAT ÎN SERIOS! Problema e că sunt prea mulţi care vor să fie luaţi în serios şi nu rămân foarte mulţi care să îi aduleze şi să le complimenteze ideile şi elucubraţiile.
Superstaruri de mici.
Problema e că toţi am fost crescuţi ca superstaruri care merită mult mai mult decat au acum. Cum, ai luat doar nota 7? Păi meritai cel puţin 9! Mânca-l-ar mama pe el de copil deştept! Şi creştem cu impresia asta şi ne lovim de cruda realitate cu prima ocazie cu care scăpăm de puful părintesc. Dar cum se poate? Eu sunt special! Toată viaţa mi s-a spus asta!
Jobul ăsta de rahat nu e pe măsura mea.
Dacă întrebaţi 10 prăjitori de cartofi la Mec sau 10 gunoieri ce vor să fie sau ce sperau, toţi visau să ajungă astronauţi sau ingineri. Mami le-a spus că vor fi doctori şi vor salva vieţi sau vor fi acei reporteri de la TV. În orice caz, nu şoferi sau măturători (deşi sunt joburi la fel de oneste).
Când asta nu se întâmplă intervine frustrarea şi căutarea de vinovaţi. Şeful e un bou ca nu vede că greşeşte. Colegii sunt nişte idioti, eu sunt mai deştept decât toţi la un loc, dar nu sut promovat. Jobul ăsta nu îmi pune in valoare calităţile. Nu pot face lucruri mari aici. Altcineva e de vină pentru asta.
Moartea modestiei.
Cred că putem fi oricum, numai modeşti nu. Bătutul cu pumnul în piept e ceva pur românesc. Pentru lucruri minore, dacă se poate.
Cel mai trist este pentru oamenii trecuţi de 30. Au copii, nevastă, prieteni. Cu ce se pot lăuda în faţa lor? Nene, sunt şef de departament! Sunt Gigi de la IAB! Am un blog megatare! Au scris în ziar de mine! Ce facem când asta nu se întâmplă? Cum ziceam mai sus, trăitul într-o societate care nu ne învaţă să ne asumăm responsabilităţi face căutatul de vinovaţi foarte la modă. Cu cât mai mulţi vinovaţi, cu atât mai bine. Cu cât mai multe scuze, cu atât ne creşte penisul. Şi ajungem să trăim în lumea noastră (a se vedea cazul Vadim, e cel mai bun exemplu), în care toată lumea ne trage în jos.
Pentru cine e articolul ăsta?
Pentru mine. Cu siguranţă, cei care ar trebui să se simtă nu o vor face. Ar fi un prim pas spre normalitate şi fericire.
Eu sunt al naibii de fericit pe insula mea.
Da, bine zis. De asta te citesc zilnic, zoso!
Unde-i insula asta, că şi eu vreau?
zoso baiatule,ar trebui sa mergi in Canada,sa vezi cum din gradinita ti se explica ca „oooooh…you’re so special” si daca te caci pe tine „ooooooh…that’s a so special shit you made ” ….si cand te urci in autobuz si zici morning la sofer,iti raspund toti restul „moooooooorning ” cu un big fake smile…
cred ca ai descris destul de corect cultura americana mai degraba
Da, foarte interesant si foarte adevarat articolul. Si nu numai noi romanii suntem asa, oamenii in general :). Intr-un fel e bine ca am fost crescuti asa ca tintim mai sus, avem teluri inalte nu ne lasam „cumparati” de nimicuri, acum partea cu mecul, unii ajungem ce ne dorim alti… poate reusim sa ajungem la kfc si nu e chiar asa rau..
Nu cred că generația 25-35 de ani a fost crescută cu ideea că ei sunt cei mai tari. Fac parte din generația asta și nu am avut parte de așa ceva, din contră, am avut parte de părinți care m-au învățat că dacă vreau ceva, trebuie să muncesc singură: nu s-au făcut teme cu mine, nu am transcris rezolvările problemelor rezolvate de părinți, meditații am făcut doar pentru examenul de intrare la liceu, la matematică, pentru că eram varză la capitolul ăsta și chiar nu mă descurcam singură, oricât încercam, părinții nu au sărit cu banii pentru locul meu de la liceu, deși aveau posibilitatea. Și majoritatea prietenilor mei au fost crescuți la fel, nu ni s-a spus că suntem cu moț în frunte.
Cât despre faptul că din frustrare oamenii adoptă stiluri diferite… te contrazic din nou. Îți place ceva, porți. E atât de simplu. În orice caz, e mult mai bine decât toată lumea să fie îmbrăcată la fel. Sunt în Sydney de un timp și aici cu toții sunt îmbrăcați standard. Și mi-e foarte dor de oamenii stilați și variația din Europa.
cred ca boala lor se numestre self importance.Importanta de sine e o povara grea, man!
oamenii fericiti cu adevarat sunt detasati; tu nu pari a fi
Orice om spera ca va ajunge cineva insa cruda realitate face sa ajunga acolo doar cei care merita… sau au pile…
Eu am 20 si privesc lucrurile putin altfel decat spui tu.Momentan lucrez in turism,am un an si o luna vechime.Nimic de zis,am un job bunicel,conditiile de munca ok,cunosc oameni interesanti,dezvolt noi aptitudini…DAR…daca eu stiu,ca asta nu e visul meu?Daca am si un argument solid cu care sustin asta?In paralel ma ocup de muzica,si nu,nu sunt cel mai special,ba chiar sunt probabil unul ca inca o mie…dar am progresat in 2 3 ani cat altii intr-o viata.Si atunci,merita sau nu sa cred in asta?Merita sa spun,frate,eu vreau sa fac muzica de placere,nu sa fiu lucrator in turism doar pentru bani.Cred ca multi sfarsesc prin a fi complexati deoarece si-au ales visul gresit.Niciodata n-am crezut mai departe decat mi s-a dat ocazia,si cred ca asta e solutia pe care trebuie sa o abordezi pentru a-ti accepta conditia-REALISMUL
In google, dati: define: proactivity
Si daca puteti, cititi: Man’s Search for Meaning pentru o viata mai usoara.
Da mah… asa e…
Multi parinti isi cresc copilul in spiritul asta… ca el e buricul pamantului…
Uite eu, desi sunt in categoria de varsta pe care ai amintit-o, nu am fost crescut asa… Dimpotriva – uitandu-ma acum in urma imi dau seama ca n-am prea fost incurajat sa cred nici macar in fortele mele…
A trebui sa trag de mine ca sa ies din treaba asta… si una peste alta, desi nu mi-a placut, pot spune ca mi-a folosit…
Am ajuns acum, spun eu, sa-mi cunosc potentialul si sa stiu exact ( sau cat de cat exact) cam ce pot…
Am acum si eu un copil… si va spun cu mana pe inima… ca n-o sai suflu in aripi la modul de care aminteai… Tre’ sa stie foarte bine ce poate si sa traga de el pentru ca altfel, supraevaluat ( sau subevaluat… cum am fost eu) o sa aiba probleme cu el insusi…
Ma tem ca acel 35 la care limitezi e arbitrar. As spune chiar ca statistic dupa 35 nevoia asta creste. Pentru ca ea creste pe masura ce-ti cresc proprii copii, pe masura ce devii propriul responsabil de locuire ta si a copiilor tai , de prefesia ta si a angajatilor tai etc. In plus cresc oamenii pe care i-ai cunoscut si nu mai sunt, (din pacate ajungandu-se si la parinti), creste numarul contractelor/banilor pe care i-ai castigat si pe care i-ai pierdut, creste numarul de oameni pe care i-ai angajat etc etc.
Nu toti am fost crescuti ca niste viitori genii. Mama nu mi-a zis niciodata ca sunt cea mai buna ori ca-s mai buna decat ceilalti.
Si-am prajit cartofi la Mc. Si nu din cauza ca visele de a deveni ce-oi deveni s-au naruit, ci pur si simplu ca cineva trebuia sa plateasca chiria. Ori eu am spus pa! parintilor la 18 ani.
Nu bagam chiar pe Toti in aceeasi oala, mmbun?
@Balex: una e cand faci asta temporar si alta e cand o faci de cativa ani.
E foarte ok sa fi incurajat si motivat, care este problema ? cei care nu sunt incurajati au mai mult succes, sunt mai eficienti, au o viata mai buna ? nu cred.. frustrari sunt din ambele parti, toti vrem mai mult. „fara perseverenta nu exista nici specialisti nici genii”. Sunt de acord sa fi special si sa te pregatesti bine pentru asta, aici nu ma refer la aroganta si superficialitate ci la a cunoaste foarte bine ceea ce faci. Eu cred ca parintii pot aduce un + valoare (realist) in dezvoltarea profesionala a copilului, daca sunt suficienti de atenti la potentialul copilului. Din pacate in mare parte multi dintre parinti sunt niste „ratati”, de aici si sfaturile pe masura.
zoso, ai copii? daca nu, mai vorbim cand o sa ai. daca da, atunci rog descrie-ne o zi din viata ta de parinte.
Adevarul e ca aia care cer 1000 de euro salariu si le sunt oferiti decat 500 sunt absolventii de la ASE sau alte facultati cu profil economic. Aia sunt specialii de care vorbesti, specialii care sunt tinuti de parinti in facultate cu incredere si bani multi, parinti care vor sfarsi prin a fi dezamagiti (asa ar fi logic) de copii lor.
Unu’ care viseaza sa fie doctor o sa-si speteasca neuronii cel putin 10 ani din viata invatand dupa care se va multumi cu 600 de lei pe luna ca de, doctoru’ e facut sa fie scuipat si injurat chiar si cand ne face un bine si asta numai pentru un pret atat de mic (cum ar zice reclamele la detergenti ieftini).
total aiurea!de ce ai scris articolul ? nu pentru a fi diferit/mai special/altfel/mai sincer decat altii ?
sa nu confundam individualitatea cu a fi special.tebuie sa simti atunci cand sa tragi de tine , asa cum spunea „geretus ” dar in acelasi timp sa ti se aprinda alarma cand o iei putin razna
Articolul asta nu vad sa aiba treaba cu ”child self esteem”. Asta-i alta mancare de peste, una care se mananca cu psihologie de budoar si obsesii.
Cat despre tinerii care se ”indreapta” spre publicitate, e o problema. Multi dintre publicitarii primei generatii erau niste indivizi care au sarit din taxi in departamentul de creatie intr-o perioada in care domeniul practic nu exista. In ultimii ani si mai ales in criza, triajul a devenit destul de serios. De ce ? Pentru ca e o meserie, pentru ca un copywriter nu se imbraca in conversi si rontaie pixuri ci uneori scrie pana vomita (de la brosuri la ”big ideas”), pentru ca un art nu e doar un baietel care freaca Photoshopul. Mai ales acum, cand sunt mai putini bani, se vede rutina si caracterul epuizant al publicitatii. ”Creativii” mor de foame in perioada asta.
Faptul ca reclamele geniale cam lipsesc in RO si ca pentru a ajunge sa faci un spot pot trece ani buni de capatat experienta ar trebui sa dea de gandit. Ca e meritul clientului sau al grupului international, rar in cazul unei lucrari ”geniale” va iesi in fata autorul ei.
Eu nu am fost crescuta ca sunt cea mai speciala , cea mai deosebita , mai diferita decat alti colegi de clasa de-ai mei .Educatia pe care am primit-o a fost simpla , si m-a ajutat pana acum . Acum sunt in Uk , am un job onest , ma bucur de ce am aici , si ce mi-a lipsit in Romania ,iar copii si adultii de aici , chiar daca iti zambesc fake cel putin te fac mai vesel in ziua aia . Un zambet trist si morocanos cu siguranta m-ar baga si pe mine in depresie .
Oamenii prezenti din televiziuni chiar vor sa isi faca publicitate , de aia apar in toate publicatiile posibile din Romania , ziarele de 1 leu cred ca se vand ca paine calda , dar ceva de valoare , ceva ce sa iti lumineze mintea si sufletul nu prea vezi sa se cumpere .
Si eu fac parte din categoria 18-35 , dar educatia nu a fost nicidecum pe departe cum ai descris-o tu .
O seara buna in continuare !
@Anx: lol, vino in tara, si bucura-te de toti manelistii cu freze de metrosexuali si imbracati ca in videoclipurile de pe MTV.
@alexandru vladu: Eu ma gandesc ca articolul e scris ca sa putem sa ne dam si noi cu parerea. Sa adunam la gramada mai multe puncte de vedere. Cine stie? Poate ne ajuta sa vedem lucrurile si din alt unghi. Toti avem frustrarile noastre, nimeni nu e perfect, dar din cand in cand, in urma la cate o discutie din asta, e posibil sa ni se aprinda cate un beculet, sa ne dam seama ca am depasit cate un mic obstacol care ne tinea in loc. Nu cred ca un articol e scris ca sa fie luat la bani marunti, si la sfarsit sa se ia decizia daca e bun sau de cacat. Nu asta conteaza, ci discutiile care se pornesc pornind de la el. Discutiile, ideile care deriva din articol, pot avea pentru unii valoare de revelatie, pentru altii pot sa nu insemne nimic.