Muzică

“germanul și-l închipuie și pe Dumnezeu cântând”

Rammstein

Al doilea obiect pe care mi-l aduc aminte să fie al meu, pe lângă ciocanul de lipit pe care orice copil de inginer electronist îl avea, a fost un casetofon rusesc. Alb, cu un difuzor mare, cu butoane lucioase negre și cu o dungă roșie. Superb. Nu agăța caseta pentru că îl ungeam, avea o calitate crescută a redării și, cel mai important și motivul pentru care îl primisem, avea intrare în cinci pini cu care îl conectam la calculatorul HC90 ca să încarc jocuri. Arată precum ăsta de mai jos.

Primele casete au fost niște compilații cu hiturile momentului, urmate apoi de best of-uri cu Abba și Beatles. Prin 1994 am trecut pe muzică. Pe lângă ce scotea casa de discuri Vivo descoperisem un magazin de casete în complexul IDM, unde exista muzică serioasă, din anii 50-80, catalogată frumos în cutii. Acolo mi-am îngropat alocațiile și banii pe care îi primeam de la părinți, gen vreo 200 de albume.

O altă descoperire a fost un magazin de second hand-uri de pe Lipscani, care avea un număr nelimitat de walkman-uri Sony și Panasonic, la prețuri foarte bune. Ceea ce era foarte tare, pentru că un walkman nou costa o mână și un picior (calculam în câte casete puteam să îmi cumpăr dacă îmi luam un walkman la mână a doua), iar cele ieftine se stricau foarte repede. Atunci am descoperit și mirajul căștilor Panasonic, pe care le consider în continuare cele mai bune de pe piață, depășite fiind doar de Beats.

În 1997 încep trecerea pe CD-uri, cu ajutorul unei combine Sony și a CD-urilor bulgărești. Magazinul Muzica, singurul unde se găseau albume decente, era pe principiul primul venit primul servit. Zburau casetele și CD-urile de pe rafturi în câteva ore, în ciuda prețurilor destul de mari. Dacă mai țin bine minte, o casetă originală (inscripționată cu numele albumului și a trupei pe ea și cu booklet la interior) costa 30 sau 34 de lei (am găsit la Sinaia “Axis – Bold as love” la o gheretă infectă care vindea ziare, 38 de lei!), un CD bulgăresc 20, 25 sau 30 lei și un CD original 100 lei.

Avantajul era, desigur, calitatea, durabilitatea și posibilitatea de a trece la altă piesă cu o singură apăsare de buton. Partea proastă era că un Discman era destul de mare de purtat în buzunar.

În 2003, la trei ani după primul calculator, am achiziționat un MP3 player. Mergea cu o baterie AA, avea afișaj și avea o memorie de 128 mega.

Atunci am început să trec CD-urile în MP3. Mi-a folosit că știam un pic de electronică, că am încropit un cablu de la casetofon la placa audio, pentru albumele pe care nu le găseam pe CD (în general românești). N-am făcut-o mai devreme pentru că hard-disk-urile erau mici și mureau destul de des (conceptul de backup era destul de nou pe atunci, făceam backup la poze și la documente, nu aveam loc și pentru muzică).

În 2006 am aruncat aproape pe toate casetele și o parte din CD-urile pe care tata nu le voia în mașina lui să le asculte (best of-uri, de obicei, eu rămânând cu albumele).

În 2007, renunț la MP3 player (cred că mai există printr-un sertar pe la mama acasă) și trec pe un telefon cu un player bun, o interfață prietenoasă și tot căști Panasonic.

În 2008, înainte de plecarea în Germania, am donat CD-urile prietenilor unor prieteni, niște puști de 20 de ani, care îmi aduceau aminte de mine la vârsta lor, tânăr, fără bani, cu tricouri negre și blugi rupți. Am tot căutat o poză cu teancurile de CD-uri, dar nu găsesc una mai cuprinzătoare decât cea de mai jos, ar fi fost interesant de calculat cât ar costa în banii de azi.

Am trecut și prin perioada, nasoală totuși, în care descărcam de pe net discografii complete, încropite aiurea, cu piese de studio, piese live, piese live de juma de oră și alte minuni. Am folosit Napster prin 2000, Gnutella și DC++ până când am realizat că sunt o pierdere de timp, chiar dacă aparent făceam economie de bani. Țin minte, lui Napster i se datorează pasiunea pentru standup comedy, erau singurele piese care se descărcau bine și repede. Nu sunt un inocent, cine n-ar vrea să tripleze colecția de muzică cu un simplu click? Și apoi să descopere că 3/4 din albumele lui Hendrix sunt niște ciurucuri lansate după moartea lui sau că albumele Purple din 1997 încoace nu merită nici măcar piratate?

Din categoria memorii, printre primele casete originale – Zeppelin IV, printre primele CD-uri care au murit de epuizare – “The Fat of the Land”. Tot la amintiri e și perioada discurilor de vinyl, pe care nu o pot poziționa concret și corect, știu doar că avem “Delicate Sounds of Thunder”, “Momentary Lapse of Reason”, “A Hard Day’s Night” și “Thriller” printre discurile cu Alexandru Jula și Abba și alte manele pe care le ascultau ai mei. Albumul cu Beatles are o istorie mișto, m-am dus să îmi iau bocanci de la un magazin de sport-turism și albumul trona mare pe un raft, galben, lucios și nu mi-am mai luat bocanci.

Mă uit la pozele pe care le pune Cristina pe net cu CD-urile care îi vin de pe Amazon și mă cuprinde o mică revoltă. E atât de simplu să cumperi muzică azi. Prin 2002 aveam salariu 350 lei și un cd costa 100 lei. 100 lei! Acum un salariu e 3-400€ și un album pe iTunes sau Amazon e 5€ chiar. Parfum. Și mai mișto, poți cumpăra doar piesa care te interesează (do not judge me, bitches!). (La fel de ușor e să urmărești 99% dintre filmele și serialele momentului cu un VPN de 9$ și un card).

Amintiri prilejuite de imaginea asta.