“Metoda acoperișul”

Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu textul ăsta, cam două luni, mai precis. Asta pentru că în el mă fac de căcat cu mare stil si părem amândoi (eu şi soţul) cei mai proşti din curtea şcolii. Cine ştie, poate om fi. Dar dacă e măcar o persoană care citeşte textul ăsta şi va şti pe viitor să nu îşi ia aceeaşi ţeapă pe care ne-am luat-o noi, eu mă consolez cu asta.

Aveam nişte bani puşi deoparte pe care îi tot strângeam de vreun an de zile. Ne ploua însă în casă pe la un soi de improvizaţie pe care au făcut-o precedenţii proprietari la acoperiş, aşa că ne-ar fi prins bine s-o rezolvăm odată.

S-a apucat soţul să sune în toate direcţiile, în principal la anunţuri de firme şi gigei pe care i-a găsit pe OLX. Răspunsuri în sictir, indisponibilitate de deplasare sau indisponibilitate şi atât e cam ce am găsit la majoritatea celor care au răspuns. Unii nici n-au răspuns.

Doar la unul dintre numerele de telefon i-a răspuns un Gigel care avea şi firmă. Amabil, prietenos, omul părea pus pe treabă. A venit să măsoare şi, la insistenţele soţului meu, să dea un estimat de 30.000 lei pentru schimbarea tablei de pe casă şi reparaţia cu pricina. Tot o ţinea sus şi tare că firma lor lucrează doar la metraj: „casa nu e elastică, nu ţine nici cu mine, nici cu tine”. Îl chema Ştefan.

Şi aici vine întrebarea pe care ne-au pus-o toţi, inclusiv rudele şi vecinii: „păi voi n-aţi văzut că sunt suedeji?”. Ba da. Dar, să ne fie ruşine, n-am vrut să ne luăm după culoarea pielii. Însă acum, deşi ştiu că nu e corect faţă de alţii, care poate chiar sunt oameni ce merită toată stima, în retrospectivă regret că n-am fost mai îngustă în gândire, mai rasistă, mai politically incorrect, ca poate acum eram cu 13.000 lei mai puţin pârliţi.

Ne-am făcut puţin temele, credeam eu la momentul ăla. Am rugat un prieten să verifice firma (are posibilitatea asta prin natura jobului). Singurul lucru suspect era că firma era înfiinţată anul trecut, însă proprietarul firmei apărea ca reprezentant Bilka.

Aşadar căzurăm la învoială, urma să semnăm contractul şi să înceapă lucrările. Numai că lucrările au început luni, contractul s-a semnat abia marţi.
În prima zi a venit o echipă de 3 inşi, 2 dintre ei suedeji maghiari, al treilea sudic. Ulterior am aflat eu că prin Ardeal îi ştie lumea ca pe pâine caldă, dar pe-aici nu s-a auzit de ei.

S-au apucat şi au decopertat tabla (cu o viteză impresionantă, care te făcea să crezi că sunt chiar foarte muncitori). Au apucat să facă câteva rectificări de dulgherie înainte să se pună de o furtună nasoală rău. Poate ăsta ne-a fost ghinionul sau norocul. Din acel moment soţul s-a pus cu înjurăturile pe ei, pe motiv că n-au avut cu ei folie cu care să acopere.

A doua zi (peste noapte casa a fost învelită cu folie) au venit iar la lucru, dar din 3 muncea numai unul în mod constant. Seara a venit şeful cu un contract tipizat pe care l-au completat pe genunchi, inclusiv cu preţul la fiecare etapă de execuţie în parte. Am dat avans de 13.000 lei, pentru că urma să vină cu tabla în ziua următoare.

Peste noapte însă ne-am dat seama în ce căcat intrasem. Soţului tot nu îi dădea la calcul (120 lei mp de astereală bătută? Trebuia sigur să fie o greşeală). Oricum o întorcea, preţul era unul cel puţin dublu faţă de estimat.

Aşa mi-a venit ideea să caut proprietarul firmei pe Google. Atunci mi s-a umplut pagina de rezultate, toate axate în jurul aceloraşi cuvinte cheie: „înşelătorie”, „metoda acoperişul”, „şantaj”, „ameninţări”, „clan de suedeji maghiari”.

Am simţit că fuge pământul de sub picioare şi nu ştiam pe unde aveam s-o scoatem la capăt. Ne-am aşezat să discutăm şi ne-am hotărât aşa: Renunţăm la orice speranţă de a mai vedea vreun ban. Era clar că nu aveam să mai vedem vreun leu şi mai aveam şi un copil nou-născut în casă. Tensiuni de genul erau exact ce ne lipsea.

În al doilea rând am decis să mergem imediat la poliţie. Privind în retrospectivă atât atunci, cât şi acum, după ultimele evenimente majore ce a inclus Poliţia, puteam la fel de bine să economisim benzina şi timpul. Poliţia ne tot sfătuia să încercăm să ne înţelegem cu ei la bani. După nenumărate explicaţii au înţeles care-i baiul, însă ne sfătuiau pe noi să îi filăm, să le pozăm feţele şi numerele de la maşină. Băieţi cumsecade, probabil la final îmi dădeau şi salariul lor pe luna respectivă.

După ce am înţeles că Poliţia nu avea să se obosească prea tare, am chemat o rudă de-a soţului, să asiste când îi dădeam pe „meseriaşi” afară.

în a treia zi de muncă, s-au înfiinţat în faţa porţii la ora 9, în condiţiile în care de la 11 deja nu mai puteai sta pe acoperiş de cald ce era. Dădusem deja drumul la câini (avem un ciobănesc german şi o maidană puţin mai micuţă) şi îi aşteptam cu poarta încuiată.

Cu extrem de mult tupeu şi pe un ton agresiv, au început să ceară şi mai mulţi bani, susţinând că ce le dădusem până atunci fusese doar pentru materiale (vreo 10 dulapi, cuie şi un metru cub de scândură). S-a ajuns la ameninţări cu poliţia şi în cele din urmă au plecat. Am rămas cu acoperişul decopertat, ne-a plouat în casă ca la nebuni, dar în cele din urmă am găsit un meseriaş din zonă care să ni-l facă.

Toată aventura asta ne-a lăsat chiori de bani, cu un acoperiş făcut cu compromisuri, că doar nu mai aveam aceleaşi resurse, cu o doză mare de cinism şi mult mai rasişti.

Poate dacă metoda acoperişul ar fi fost la fel de mediatizată pe cât este metoda accidentul, ne-ar fi ajuns şi nouă la urechi despre clanul Gabor şi căcaturile pe care le-au făcut ei prin Ardeal. Am citit inclusiv despre o victimă care a ajuns să plătească 23.000 de euro pentru o lucrare, pentru care iniţial se înţelesese cu ei la 4.000 de euro.

Am plătit cu vreo 2.000 de euro mai mult decât făcea lucrarea pentru o lecţie de viaţă. Una scumpă.