Despre căutatul unui apartament de închiriat

Înainte de toate

În timp ce scriam articolul ăsta, îmi aduceam aminte zâmbind de dicţionarul imobiliar publicat de Basalic prin 2009 şi care din nefericire e valabil şi astăzi. Dacă nu l-aţi citit până acum, vi-l recomand.

Nu ştiu cum e prin alte oraşe, însă în Bucureşti proprietarii de apartamente oferite spre închiriere au o personalitate aparte, iar totul se datorează în principal faptului că îşi ridică apartamentele în slăvi mult mai mult decât merită.

Fiind nevoit să mă mut recent, am fost bun prieten cu toate site-urile de imobiliare, răsfoind în total sute de anunţuri şi luând contact cu câteva agenţii, atât random cât şi pe recomandare.  Dacă eşti genul de persoană care ar face poză la bloc şi se întoarce după două ore ca să evite plata unui comision către agenţie, probabil articolul ăsta nu ţi se adresează

Anunţul trebuie să mă convingă

Surprinzător de multe anunţuri nu au poze. Şi asta în ciuda faptului că filtrul „afişează doar anunţuri cu poză” e folosit în peste 80% din căutări. Chiar şi printre cele cu poze am văzut buruieni. Hai să punem  5 poze cu baia că avem contoare şi tocmai am schimbat cada, dar hai să nu punem poze dintr-o cameră că doar trebuie să-l motivezi să vrea o vizionare, nu?

Înfloriturile sunt… în floare. „Lângă metrou” înseamnă 10 minute de mers pe jos ca popa, stradal înseamnă al treilea bloc pe o străduţă lăturalnică. Mobilat lux înseamnă că are gresie, faianţă şi dacă ai noroc lipseşte biblioteca de lemn cu cărţi de la Editura populară. Dacă n-ai noroc, poate prinzi un peşte din sticlă pe televizor. Se-aude că unii au văzut chiar şi mileuri, dar eu cred că e doar o legendă urbană.

Anunţurile de pe net sunt pline de clişee, că doar clişee caută românu’, nu chestii specifice. Genul ăla de rahaturi pe care le găseşti în anunţurile auto şi la matrimoniale. „Închiriez ap 2 cam, gresie, faianţă, ofer companie domnilor generoşi, primul proprietar, accept orice test.”.

Problema-i de mentalitate

Mie ca şi chiriaş îmi place să ştiu că plătesc o chirie care-mi convine pe un serviciu care mă mulţumeşte şi că nu am bătăi de cap în privinţa asta. Proprietarul  în schimb crede că eu mă mut la el în casă ca să dau petreceri, să mi-o şterg de draperii şi să nu-i citesc contoarele. Drept urmare, ajungem la verificarea aia constantă, telefoanele dese, vizite neanunţate şi alte măgării.
Am prieteni care-mi povesteau că se trezeau cu proprietarul peste ei, iar mie nu-mi venea să cred cum cineva poate accepta asta. Bine, eu umblu mai nordic prin casă şi nu ştiu care dintre noi ar fi ăla şocat, dar totuşi. E un serviciu plătit, ambele părţi au drepturi şi responsabilităţi, hai să fim înţelegători şi să scăpăm de mentalitatea aia comunistă.

Aparenţele înşeală

Una dintre vizionările mele a fost impecabilă ca şi poziţionare, dotări, era şi în buget, etc. Mobilat „lux”, apartamentul avea într-un colţ de sufragerie un birou şcolăresc ce stătea ca nuca în perete.

Discuţia despre birou a generat replici precum “Nu vii tu la om în casă să-i muţi mobila” sau “Deja îţi faci planuri cu apartamentul meu”, în contextul în care eu aş fi plătit o chirie deloc  modestă. Genul ăla de persoană căreia nici nu are rost să încerci să îi explici punctul tău de vedere, pentru că nu ar înţelege.

Ca sfat personal, atunci când vreţi să închiriaţi un apartament, nu faceţi vizionarea pe fugă. Dacă vă place, încercaţi să petreceţi cel puţin 15 minute discutând cu proprietarul, ca să-i „citiţi” personalitatea şi felul de a fi. Degeaba  vă alegeţi cu un apartament excelent dacă proprietarul e un retardat sinistru pentru că vă va face viaţa amară pe termen lung.

Nici cu agenţiile nu mi-e ruşine

În perioadele aglomerate, unele agenţii imobiliare sunt ca firmele de taxi. Îţi închid în nas dacă nu eşti un client interesant pentru ei şi nici nu se obosesc să răspundă la mesaje dacă Doamne fereşte ai vreo cerinţă specifică. Constant se trimit oferte peste buget, poate-poate pică de un comision mai mare.

Când s-a spart bula imobiliară şi a venit criza, s-au închis pe capete şi aproape că o sugeau la colţ de stradă pentru comision ca să-şi plătească benzina pentru maşinile din flotă. Nu mai ştiau de unde să agaţe clienţi şi puneau anunţuri fictive doar pentru a genera lead-uri. „Ahh, ăla s-a dat repede, domnule, dar am eu alte câteva oferte pentru dvs. Nu vreţi să ne întâlnim?”.

Acum e OK, piaţa a mai crescut, ne permitem şi noi, nu? Acum e business as usual, doar scanarea de anunţuri şi racolarea proprietarilor, clasic.

În final

În final, am rezolvat cu mutarea. Am primit o recomandare OK care şi-a făcut treaba exemplar şi am găsit un apartament care să mă mulţumească, cu un proprietar de nota 10. Am ajuns totuşi la concluzia că cine se aseamănă, se adună.