cristi puiu

Situaţia tânărului cineast în România de azi este dificilă, cinematografia fiind în mâinile unor birocraţi pe care nu-i interesează filmul ca artă, apreciază regizorul Cristi Puiu într-un interviu publicat de Le Monde în preajma premierei filmului „Moartea domnului Lăzărescu” în Franţa.
„Moartea domnului Lăzărescu”, câştigătorul premiului secţiunii Un certain regard la Cannes, a intrat, miercuri, în cinematografele din Hexagon. În două interviuri apărute în Le Monde şi Liberation în (pre)ziua premierei, regizorul vorbeşte despre dificultăţile întâmpinate în realizarea filmelor lui, privirea critică pe care o are asupra conaţionalilor şi filmările la „Moartea domnului Lăzărescu”.
În Le Monde, Puiu descrie situaţia tânărului cineast în România de azi ca „dificilă”. „Producţia naţională nu depăşeşte zece filme pe an, ţara e inundată de filme hollywoodiene, iar cinematografia este în mâinile unor birocraţi pe care nu-i interesează filmul ca artă. Dacă primul meu lungmetraj («Marfa şi banii» – n.r.), care tratează într-o manieră destul de crudă probleme ale periferiei, n-ar fi fost selecţionat la Quinzaine des réalisateurs de la Cannes, cred că până la urmă ar fi fost interzis. În orice caz, doar două copii au fost distribuite, iar filmul a rămas aproape invizibil”.
Aceleaşi dificultăţi la „Moartea domnului Lăzărescu”? „Da, pentru că în ţara mea trebuie să porneşti tot timpul de la zero”, răspunde Cristi Puiu. „Comisia Centrului Cinematografiei a respins iniţial filmul, iar situaţia, după ce am protestat la ministrul Culturii, nu s-a deblocat decât datorită Ursului de Aur pentru scurtmetraj pe care l-am obţinut în 2004, la Berlin”.

Întrebat dacă aceste dificultăţi sunt de ordin politic, regizorul absolvent al Şcolii Superioare de Arte Vizuale de la Geneva spune: „Nu, deloc, politica e complet demonetizată în România. Ele sunt legate de starea unei ţări care a adoptat într-un mod cinic şi disperat liberalismul cel mai sălbătic. Cred mai degrabă că nu place cinematograful pe care eu îl apăr, că nu place ideea că m-am format în străinătate şi că mi se reproşează că prezint o imagine prea critică a acestei ţări. «Moartea domnului Lăzărescu» se înscrie într-un proiect de şase filme pe care vreau să-l dedic periferiei, unde mi-am petrecut toată viaţa şi unde domnesc cele mai rele inegalităţi şi violenţe”.
În acelaşi cotidian francez, regizorul explică de ce lungmetrajul său, care a avut premiera la Bucureşti în septembrie, a devenit filmul românesc cu cei mai mulţi spectatori în 2005. „Nu-mi fac nici o iluzie: premiul câştigat la Cannes a contat mult, pentru că o altă boală a românilor este să nu se iubească şi publicul obişnuieşte să abandoneze propria cinematografie. Dar eu sunt decis să continuu, cu orice preţ”.
Şi Liberation aminteşte înaintea textului interviului că finanţarea filmului „Moartea domnului Lăzărescu” n-a fost simplă, pentru că proiectul a fost respins la concursul Centrului Naţional al Cinematografiei. Cotidianul menţionează că regizorul a scris ministrului Culturii din 2004 şi că a primit banii vitali pentru proiect graţie premiului câştigat la Berlinală cu „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”.
„Sunt extrem de critic la adresa României”, recunoaşte Puiu în Liberation. „Continuăm să trăim într-un climat de inerţie desprins din era comunistă. Tatăl meu are ciroză hepatică. M-am întrebat de ce bărbaţii români beau aşa de mult în timpul comunismului. Prietenii tatălui meu mor unul după altul, afectaţi de boli care au legături mai strânse sau mai puţin strânse cu alcoolismul. Am o explicaţie plauzibilă: toţi cetăţenii României au copiat modul de acţiune şi mentalitatea dictatorilor care s-au succedat la conducerea ţării timp de 70 de ani. Fiecare emite verdicte la care nu există drept de apel şi oricine poate abuza de libertatea vecinului lui. Eu am trăit 23 de ani sub regimul Ceauşescu. Eram supuşi la abuzuri de dimineaţă până seara, iar aceste abuzuri veneau începând de la persoana care vindea bilete de autobuz până la comercianţi şi persoanele de la ghişeele instituţiilor de stat; toată lumea se comporta la locul de muncă precum un tiran preocupat doar de exercitarea micii sale puteri. Cultura română, patriarhală, virilă, a fost umilită, castrată, de acest regim de abuzuri continue. Am citit cartea lui Henri Laborit, «Eloge de la fuite», în care se spune clar că omul are în mod natural tendinţa să îşi domine semenii. În România, oamenii sunt bolnavi şi încearcă să recupereze după ani de dictatură, şi se vede mai bine ca oriunde că au această tendinţă de dominare universală”.
Regizorul povesteşte şi despre cele 39 de zile de filmare la „Moartea domnului Lăzărescu”, despre metoda lui de lucru, cu multe repetiţii, despre percepţia sa asupra cinematografiei ca o artă realistă şi despre dorinţa de a face un film despre nimic. „Viaţa noastră e formată din situaţii banale, mecanice, aşa că, iată, mi-ar plăcea să îmbin o formă simplă cu… nimic”.
(source unknown)