Wow cât de stupidă e prevederea din noua lege a adopţiilor că părinţii adoptivi trebuie să îşi informeze copilul că este adoptat. Wow ce idee proastă şi cum se vede de la o poştă că e făcută de oameni care n-au nici o treabă. Dacă ştiţi pe ceva care a adoptat un copil, sfătuiţi-l să nu îi spună până la 18-20 că e adoptat, pentru că legea e tâmpă şi copilul trebuie informat doar atunci când poate înţelege foarte bine ce înseamnă aia adopţie.
Ştiţi ce se întâmplă cu un copil de 2-3 ani? Învaţă să îşi şantajez părinţii, cu miorlăituri, urlete şi pisiceli, obiceiuri care durează uneori câţiva ani (aţi văzut mizeria aia de pe MTV cu petrecerile copiilor bogaţi). Ce credeţi că se va întâmpla cu un copil care va afla că părinţii lui nu sunt părinţii lui? Va spune, matur: da, la 3 ani înţeleg, sunt norocos că m-aţi ales pe mine după ce părinţii mei m-au abandonat şi mi-aţi dat o nouă şansă. Şi la prima încercare de disciplinare: da, ce vă pasă, doar nu sunt copilul vostru adevărat, aşa, pedepsiţi-mă!
Da, bună iniţiativă.
Prietenul meu cel mai bun a aflat la 19 ani ca este adoptat. Le-a reprosat parintilor adoptivi ca nu i-au spus mai devreme.
Oricum ai da-o, nu e bine. Era mai corect sa lase la liber treaba asta.
Este normal ca parintii sa i špína copilului ca este adoptat dar nu devreme ….dupa implinirea varstei de 18 ani ceee ca ar fi bine
E un subiect foarte sensibil. Cred ca fiecare parinte adoptiv simte cand poate sa ii spuna copilului. Am niste prieteni care au adoptat o fetita, care acum are 8 ani, apoi, pe cale naturala a mai venit un baietel (are 5 ani). Desi initial s-au hotarat sa ii spuna pas cu pas, sfatuiti de psihologi, vad ca acum sunt inca in stand by si zic ca bine fac. Nu e destul de matura sa perceapa realitatea. Cand va fi pe picioarele ei poate face ce vrea cu viata ei.
Problema e ca unii parinti de la scoala au aflat si mai spun si copiilor si asa, din nefericire, fetita poate afla din alte surse, ceea ce ar fi mult mai trist.
comportamentul colegilor de scoala este diferit fata de colegul adoptat . Si tot timpul pun intrebari ?! Am spus si mai repet, inca societatea noastra nu este pregatita sa trateze normal acesti copii nevinovati. Tot timpul sunt etichetati ! Tot timpul se vorbeste pe la spatele lor…..
Legiferarea excesivă are, paradoxal, efect de haos. Dorinţa de omnipotenţă duce la impotenţă.
Pretenţia de control absolut determină apariţia anarhiei.
Din aparenta dorinţă de a se asigura drepturile omului se intră cu bocancii noroiţi în dormitorul omului:
„FĂ-ŢI ORDINE ACUM, CĂ TE CALC ÎN PICIOARE!”
Sunt mama adoptiva. Ma bucur de asta!
Logica mea, ca si a celor ce sfatuiesc parintii adoptivi, sa spuna adevarul copilului, cat mai devreme, este ca puiul meu are nevoie sa stie adevarul si ca ar fi cumplit sa aibe un soc, mai tarziu. Din intamplarile altora, stiu ca identitatea este foarte importanta pentru orice individ si ca, daca afla ca este adoptat, la o varsta inaintata, ceva inauntrul lui se darama. Nimanui nu-i place sa fie mintit!
Daca copilul stie de mititel, chiar daca nu intelege termenul de adoptie, se va obisnui si il va intelege pe parcurs.
Am linistea unui om care nu a mintit, dar mai presus, ii ofer copilului meu, dreptul la identitate! Si nu ma santajeaza cu asta, va asigur! Are aproape 7 ani.
Viata, in sine, trebuie sa se bazeze pe adevar!
Mai reflectati!
Si eu sunt mama,si imi place sa nu spun ,,mama adoptiva”,desi am adoptat-o pe fetita mea acum 13 ani,avea un an cand am adus-o acasa.De la inceput am decis sa nu-i ascundem adevarul,sa nu traim in minciuna,si ca intr-o zi ii vom spune ce trebuie sa stie.Cand avea 5 ani,,,ne-a ridicat mingea la fileu” printr-o intamplare dintr-o alta familie,si i-am spus adevarul adaptat la nivelul unui copil de 5 ani.A inteles cat a inteles,a mai pus intrebari atunci si de-a lungul anilor,si acum are 14 ani,subiectul este bine pus la punct si discutat din cand in cand,dar atat. Este fericita ca nu am mintit-o si ca am avut incredere in ea,este un copil minunat,suntem o familie normala,fara secrete.Deci,e bine sa fim corecti,copiii au nevoie de incredere,iubire si sprijin moral.Articolul imi displace pentru ca promoveaza ascunderea adevarului,ceea ce este imoral.
Dac care ar fi logica din spatele acestei decizii? Ca eu nu o vad.
Sunt de acord cu Zoso. Si pot da un exemplu real. Niste prieteni au adoptat o fetita, 1 anisor avea in momentul adoptiei. La 7 ani le-a zis ca a fost adoptata. Fetita in 2 ani de zile a disparut fara urma si inca o cauta, nu a fost gasita moarta sau asa ci pur si simplu a fugit de acasa.
principiul este imbecilitatea conform careia copilul are dreptul si TREBUIE sa isi gaseasca rudele adevarate. tu il cresti 20 de ani, dupa aia el se duce si se reuneste cu familia. FIULE, BINE AI REVENIT, GATA CRESCUT, acum te pot prelua eu.
si da, o sa fie obligatorie, daca nu emigrezi, vor veni cei de la protectia copilului si te vor obliga sa ii spui.
Nu cred ca poate cineva sa te oblige…!
N-am auzit, insa, despre un copil care a fugit de la parintii adoptivi, renegandu-i, daca i-au oferit o educatie buna, doar pentru ca a aflat ca este adoptat, ci daca a aflat prea tarziu, sau a aflat de la altii.
Nu adopti un copil pentru binele tau, strict! Ar trebui sa-i vrei binele!
Oricine are curiozitatea, dar si dreptul sa stie de unde provine!
Ai dreptate. M-am gandit de multe ori la asta si am ajuns la aceeasi concluzie, contrar recomandarilor tuturor psihologilor. Noi am scapat de problema asta, pentru ca fetita pe care am adoptat-o are deja 4 ani si n-ai cum sa-i mai ascunzi nimic.
Un copil mic, n-o sa poate trece niciodata peste faptul ca cineva l-a abandonat. Indiferent de cat de mult o sa-l iubesti tu ca parinte adoptiv, el va sti mereu ca cineva nu l-a vrut. In schimb, la 18-20 de anu poate intelege ca parinte ti-e cine te creste, nu cine te face.
Cand o sa ma intrebe de mama ei, o sa-i spun ca a murit cand era ea mica. Nasol, stiu, dar alternativa ar fi sa afle ca de fapt ma-sa era o tarfa ordinara care a turnat 6 copii cu 6 tati diferiti si ca mai are 5 frati raspanditi pe la diversi asistenti maternali, pentru ca nenorocita i-a abandonat pe toti.
Fiecare își vede copilul crescând și este capabil să decidă când este mai bine să îi dea o astfel de veste. Și până la urmă, e obligatoriu să îi spună copilului că este înfiat?
Copilul adoptat are dreptul sa stie! Parintii nu pot face ce vor cu viata unui individ!
OK, de ce ar trebui să-i spui unui copil că e adoptat, în primul rând? Adică de ce ai vrea să obligi un părinte să facă asta? Care este principiul?
Şi eu m-am minunat cât de mult a fost înlesnită procedura adopţiei. Au scurtat nişte termene şi cam aia e; în schimb au băgat nişte prevederi complet idioate ca cea de mai sus.
Pe principiu ăsta, după ce ştergi la cur şi creşti un copil, la 9-10 ani are dreptul să îşi caute familia, care va fi voioasă să-l reprimească în sânu’ ei, că nu strică o alocaţie şi o gură de cerşit în plus. Trist…
Una din multele cretinatati debitate de oligofrenii care fac legi in tara asta. Cu ce l-ar ajuta pe un copil de 6 – 8 – 11 ani sa stie ca este adoptat?! Se apuca la 12 ani sa isi caute parintii? In loc sa fie ocupat cu copilaria lui, isi bate capul sa rezolve confuzia emotionala parinte natural/ parinte adoptiv. Cum este in interesul copilului sa ii bulversezi intreaga viata si sa ii rastorni un set intreg de valori esentiale? Da, este bine sa ii spui copilului ca este adoptat, dar la o varsta cand intelege complet despre ce este vorba, si mai ales la o varsta cand este stabil emotional. Una e sa ii spui unui adolescent de 15-16 ani ca cei care l-au iubit si ingrijit toata viata lui de fapt nu sunt parintii lui, si alta e sa ii spui acest lucru unui tanar de 20 de ani.
sunt de acord, dar ce faci cand cei care nu au alta treaba….si ii spun „accidental” ?! pe la 14 ani…..si eu mi-am dorit acest lucru, dar au avut altii grija sa-i spuna !
Aveti dreptate, un copil adoptat se simte tot timpul diferit. Si nu in sensul bun ! Il macina tot timpul intrebarea ” de ce eu ? ” Colegii de scoala ii pun tot felul de intrebari neplacute. Eu cred ca cel mai bine este sa afle ca este adoptat cand are famile si copii. Doar atunci va putea trece usor aceasta trauma.
ȘI dacă este un copil dificil? ȘI dacă după ce află refuză să mai coopereze? Un copil mai trebuie și pedepsit, atunci când greșește, dacă nu va mai accepta pedeapsa și va spune: Sigur, faci asta pentru că sunt adoptat!
Fiecare părinte trebuie să analizeze situația proprie și să hotărască.
E cu dus si intors…Poti sa nu-i spui, iar in final cand va afla sa iti reproseze acest lucru si multe altele sau poti sa spui si de cate ori esti mai dur spre binele lui si ti se va reprosa ca te porti asa ca nu esti parintele lui, ca nu-l iubesti sau chiar sa ti se spuna ca nu ai dreptul sa ii interzici ceva, pentru ca nu esti parintele lui adevarat
@Cata, Arhi, Robintel etc- E discutabil daca copilul trebuie sa stie, ce e clar e ca trebuie sa stie de la tine. De ce? Simplu, daca eu adopt un copil toti cunoscutii mei – absolut toti – vor cunoaste acest amanunt, nu? Sotia mea n-a fost gravida, a mers la lucru etc etc – nu e ceva ce poate fi ascuns.
Ei bine, va garantez eu ca, indiferent cat ai vrea tu ca parinte sa nu afle copilul tau ca e adoptat el va afla de la altul. De ce? De aia, ca unii oameni nu-si pot imagina ca la 15 ani sau 20 de ani sau 30 de ani el nu stie ca e adoptat, si vor lasa chestia asta sa le scape in conversatie – gen ‘uite cat semeni tu cu taticul, parca chiar el te-ar fi facut’ etc. Mai mult, cunoscutii tai au copii, care vor afla (direct sau indirect) ca tu ti-ai adoptat copilul si probabil ii vor spune chiar ei asta.
Cred ca e nasol sa afli ca ai fost adoptat, dar trebuie sa fie considerabil mai nasol sa afli de la altcineva ca ai fost adoptat.
si cum au de gand sa verifice ca respecti legea? Trimit un asistent social sa verifice? Cum il intreaba: bah, tu stii ca esti adoptat, nu? Daca nu, pac amenda la parintii ca sunt niste nemernici!
Lumea este rautacioasa si, mai devreme sau mai tarziu, copilul va afla de la veicni, rude, cunoscuti. Este mult mai bine sa afle de la parinti acest secret decat de la niste straini. Socul este mult mai usor de suportat, parerea mea!
boglous waw…
Arta constă în a reuşi, ca părinte, să ajungi la un echibru cu copilul tău, în sensul că să-i explici că este adoptat, chiar şi de mic, dar nelăsându-l să folosească asta împotriva ta.
Cunosc două cazuri unde lucrul ăsta funcţionează perfect: adică micuţii ştiu că sunt adoptaţi, dar se comportă ca şi cum n-ar fi.
În plus, ce faci cu cei pe care îi adopţi de la 2,5 ani sau de la 3 ani? Ei deja ştiu.
Bine punctat!
Sunt mama adoptiva a unui baietel de 6 ani si jumatate. Stie asta de pe la trei anisori. Este obisnuit cu termenul, pe care il va intelege treptat.
Nu traiesc cu frica!
eu am fost adoptat,nu au trebuit sa imi spuna parinti asta,au avut grija „prietenii” de la bloc de pe cand aveam 6-7 ani,parintii mi-au spus cand am implinit 15 ani,am plans putin i-am luat in brate si asta a fost,nu am fost mai greu de cap sau neascultator.
@Maria: pun aceeasi intrebare.
boglous…toata aprecierea mea fiindca ai putut trece peste toate indoielile si temerile si ai adoptat fetita! Recunosc, nu stiu daca eu si sotul meu am fi capabili de asemenea gest. Avem un baietel si ne gandeam intr-o zi: daca ne-am dori al doilea copil si nu l-am putea avea, am adopta? Sincer, nu stiu… Iar pentru cei care privesc exclusiv din punctul de vedere al parintelui adoptiv, ce anume din faptul ca aduci pe lume copilasul iti garanteaza ca la 18-19 ani nu va pleca de langa tine in alt oras/tara cautandu-si implinirea? Daca gandim asa…eu zic sa nu mai facem copii, fiindca, biologici sau nu, ei trebuie sa-si croiasca propriul drum in viata! Eu sunt singura la parinti, copil biologic fara urma de indoiala, iar de la 19 ani locuiesc in Brasov (la 300 km de orasul natal), incurajata si sustinuta de ai mei parinti, care mi-au dorit binele mai presus de gandul ca au o singura fata si daca pleaca de langa ei…
Referitor la decizia de a spune copiilor adoptati adevarul, cred ca momentul trebuie ales de parintii adoptivi si nu de lege, pentru ca ei cunosc cel mai bine copilul! Eu i-as intreba pe cei care au abandonat un sufletel si il vor inapoi dupa ani: „ce preferinte are?”, „ce slabiciuni are?”…copilul nu vine cu manual individual de crestere, iar cei care investesc dragoste si timp in a afla toate aceste lucruri, merita cu desavarsire sa fie numiti PARINTI!
Good pointed! Facem legi numai ca sa fie…
legea asta, la fel ca si legea avortului (consiliere psihologica, etc) parca sunt facute sa intre cu bocancii in viata oamenilor. mi se pare stupid sa incerci sa reglementezi niste chestii care tin de viata personala. cred ca un cuplu care adopta un copil trebuie sa aiba libertatea de a decide daca si cand ii vor spune copilului.
sunt total de acord cu acest articol!
E mai bine sa stie de mic, altfel traieste intr-o perpetua minciuna, cum ii arati poze de la nasterea lui, de la maternitate, de cand era mamica gravida, etc? Nu sunt chiar asa prostuti in zilele noastre, plus ca pot afla de la un „binevoitor”. Informatia circula mai repede in zilele noastre si lucrurile se afla din multe surse.
Nu cred ca e nicio rusine sa fii infiat si cred ca iti poti iubi parintii adoptivi si daca stii asta. Ce comenteaza unii mi se pare un fel de dragoste cu forta…
eu am aflat pe la 10 ani ca taica-miu, defapt nu era taica-miu.. nu cred ca m-a afectat cu nimic. parinte ti-e ala care te creste…
Intradevăr, nu-i chiar așa ușor – pentru unii…! Pentru mine a fost nașpa – să aflu de la un vecin că sunt ”un bastard”…! Asta undeva pe la 14 ani.
Ulterior am constatat că tatăl care a dorit să mă înfieze a fost mai ”original” decât tatăl natural al colegului meu de clasă, care îl ura pe tatăl său natural. După ce a murit tatăl meu (adoptiv) am constatat că a rămas „unicul” meu prieten care nu m-a dezamăgit…!
Pe când, colegul meu a fost ”fericit” când i-a murit tatăl – scăpase de „dictator”…!
Eu, și-acum regret dispariția tatălui (adoptiv)…! A fost un tip cu suflet mare…
PS: trage-ți voi concluzii.
Completare: tatăl colegului meu era NATURAL!
18-20 de ani e prea tarziu, se vor gasi pana atunci niscaiva vecine „binevoitoare” sau matusi de gradul cinshpe care sa-i spuna. Si din drama ce-o are atunci copchilul, nici psihologul psihologilor nu-l mai scoate.
Si daca nu afla, va pune SUAV intrebarea „de ce nu mi-ati spus pana acum”, la care cred ca nu-i tocmai usor de raspuns.
Momentul ideal de a afla e, zice-se, situat pe axa 10-12 ani. Destul de mare pentru a intelege si inca neintrat in furtunile pubertatii.
Ca parinte adoptiv ai doua optiuni: ii spui si cu cat o faci mai devreme cu atat e mai bine (chiar 2-3 ani) sau nu ii spui si te muti din cartier, din tara, de pe planeta si vei trai tot timpul cu teama ca undeva cineva ii va spune. In jurul tau stiu urmatoarele persoane: protectia copilului, care ti-a gasit si dat copilul, toate bazele de date personale, create in momentul nasterii si detinute de stat (pot fi vizualizate la emitere de pasaport, carte de identitate sau orice act de acest gen, dupa 14 ani trebuie sa semneze singur si va vedea tot istoricul) + bunicii, daca mai traieste vreunul, vecinii care nu au vazut-o pe mama gravida, toate neamurile parintillor adoptivi, prietenii acestora, colegii de serviciu (mai putin relevanti).
A nu ii spune e ca si cum toata lumea ar trebui sa conspire impotriva copilului adoptat. Ori, la un moment dat, cineva va uita pur si simplu ca nu e cazul sa abordeze acest subiect. Eu votez pentru a-i spune, cat mai devreme.
Eu am aflat de curand ca sunt adoptata. Am 26 de ani.
Am trait timp de 26 de ani cu un profund sentiment de abandon, cu depresii si cu senzatia clara ca sunt defecta. Tataul meu adoptiv a murit cand aveam 8 ani.Am crezut ca acesta a fost motivul..dar motivul primordial a fost faptul ca intr-adevar am fost abandonata Memoria in uterus nu este o bazaconie si nici constiinta de sine de dupa nastere… Mi-ar fi fost viata mai usoara si mai clara daca as fi stiut din totdeauna. Problema noastra este ca inca mergem pe intuitie atunci cand luam decizii, cand am putea doar sa accesam niste informatii, sa ne documentan si sa cerem un sfat poate unui psiholog care sa ne ajute. 26 de ani am trait in realitatea altcuiva … si nu este corect. Vietile noastre trebuie sa ne apartina.
poate ca ai dreptate, dar i-ai intrebat de ce nu ti-au spus ?! crezi doar ca viata, copilaria ta ar fi fost altfel, dar nu stii daca mai buna sau mai rea…..poate parintii tai au vrut sa te protejeje …… vorbeste cu mama ta si mergeti impreuna la un psiholog.
Sa stii ca si verisorul meu e copil infiat, a aflat asta la 25 de ani, in mod oficial, fiindca in copilarie mai auzise zvonuri, dar nu a intrebat niciodata. Totusi, nu si-a lasat mama adoptiva(matusa mea, adica) si a respectat-o intotdeauna. O stie si pe mama adevarata acum, dar nu-l intereseaza subiectul, mama e cine te creste, spune el.
O viață mai clară nu înseamnă o viață mai ușoară, draga mea. Părinții sunt pilonii pe care ne sprijinim în viață. Dacă nu-i aveai pe cei adoptivi era viața ta mai ușoară? Crezi că un copil care știe de mic faptul că este adoptat deschide frigiderul ca la el acasă? Crezi că mai cere ca la el acasă? Crezi că-și mai spune dorințele ca la el acasă?
Eu cred că părinții adoptivi au vrut să te simți ACASĂ, în familie și să te simți ocrotită…
Cine nu a fost intr-o astfel de situatie, sa fie adoptat si sa nu i se spuna, nu are dreptul efectiv sa aiba vreun cuvant de spus in privinta asta, sa dea sfaturi. Psihicul uman nu e inteles inca complet nici de stiinta, cum crezi tu care ai avut o cu totul alta situatie ca stii ce se petrece in mintea unui copil ?
Ii dau dreptate celei care a spus ca a crescut traumatizata psihic fara sa stie de ce, pentru ca avem un subconstient si o energie care stie si memoreaza informatii inca de cand nu esti constient de ele.
Si eu cred ca am fost adoptata, inca nu am aflat si am 27 de ani, si ce crezi, am simtit tot timpul acelasi lucru…ca ceva nu e in regula, ca nu ma simt in locul potrivit, ca nu ma simt relationata cu oamenii cu care stau. Ajunsa la aceasta varsta, realizez ca nu seaman deloc cu ei, nici psihic, nici fizic, nimic, e ca si cum ai pune un asiatic langa cineva de origine latina si i-ai spune ca sunt rude, dar ei se simt diferit.
Partea cea mai rea ? „Parintii” au fost extrem, extrem de abuzivi, de mica am vazut scandaluri in casa, un tata beat, violent, pisat pe el 7 zile din 7, cu exceptii rare, o data, de 2, 3 ori pe an cand n-a fost asa, si atunci era frustrat si tremura sa plece ca sa bea iar si sa redevina monstrul care il comforteaza. O mama foarte egoista, care cand aveam vreo problema reactiona cu o inima total impietrita, daca ma durea capul ma impingea si-mi spunea du-te dracu, cand m-am simtit rau mi-a spus ca de ce ar trebui sa faca ea ceva pentru mine, ca nu-i sunt folositoare cu nimic, aveam 10 – 11 ani. Tin minte de o perioada cand ma simteam foarte somnolenta dupa ce mancam, si nu ma puteam tine pe picioare, ma puneam sa dorm, si intr-una din dati, in timp ce dormeam, parca reincepeam sa ma trezesc, sa-mi revin la constiinta, dar nu puteam de tot, nu puteam deschide ochii, simteam doar ca sunt penetrata, si am cazut inapoi in inconstienta. Oare ce putea sa fie ? Tata beat, violent, cu mintile luate…faceti si voi calculul. Dupa 20 de ani de iad, au divortat asa zisi ” parintii mei” si am ramas cu mama, credeam ca e raul cel mai mic, dar a urmat sa aflu ca e aproape egal, nu cu mult mai mic. A inceput sa ma abuzeze emotional groaznic, se comporta de parca are probleme psihice, de parca ea e copilul si eu sunt adultul, ma ameninta ca ma lasa pe strazi, ma obliga sa plec de la lucru fara s-o intereseze daca pot sau nu, daca ea avea nevoie de ceva, imi spunea ca ea nu are nevoie de mine, ca ea nu mai e obligata sa-mi fie parinte, ca a fost obligata pana la 18 ani, a incercat sa se culce cu prieteni de-ai mei, de cate ori vedea pe cate cineva ca are drag de mine. De mica m-a umilit. Aveam si o sora vitrega din partea tatalui, din prima lui casnicie, deci mame diferite. Pe aia o primea cu mare drag in casa, era eclipsata de ea, tot timpul ea era frumoasa, desteapta, extraordinara, eu eram monstrul ce nu avea ce sa caute pe pamant. Ma barfea deseori cu ea, am surprins numeroase discutii pe internet, maicamea intrand de pe calculatorul meu, si nepricepandu-se extraordinar, uita sa il inchida, si acolo vedeam in discutii toata rautatea si vanitatea din lume, vedeam narcisismul celei asa numite mama si a unei surori vitrege, care era incantata ca mama…nu se comporta ca mama, si punea paie pe foc si aia, ma batjocurea, etc., dar daca refuzam sa ies cu ea dupa toate astea, ii spunea lui maicamea ca un om anormal, de parca nu s-a intamplat nimic „ca ea nu stie ce tot am cu ea”, si maicamea incepea sa ma terorizeze emotional si cu scandaluri ca, cum imi permit eu. Mai o parte rea ? De mica, colegii mei si profesorii s-au comportat la fel, de parca eu nu sunt de-a lor, ba chiar mi-a zis invatatoarea o data sa ies pana afara si ma cheama ea inapoi in clasa dupa ce vorbeste ceva cu ei. Cand am intrat inapoi in clasa colega mea de banca mi-a spus ca le-a zis un secret pe care nu au voie sa mi-l spuna. Erau si cativa bully`s care mi-au facut viata un iad cei 8 ani de scoala generala, ma insultau, loveau si imi spuneau ca eu nu sunt ca ei, incepeau sa rada si ma numeau extraterestru. Imaginati-va dupa toate acestea, cand am inceput sa realizez, si sa fiu mai atenta la realitatea din jurul meu…si sa-mi dau seama ca stai putin, familia mea nu numai ca nu se comporta ca o familie, nu numai ca se comporta ca niste abuzatori groaznici…ci chiar is sanse ca nici macar sa nu fie familia mea…chestiuni ce le-am explicat pe la inceputul textului. Nici nu imi dau seama ce e mai rau, daca imi sunt biologici si totusi au facut asa ? Posibil ca da, arata niste criminali, abuzatori cu suflete negre si impietrite…Daca nu is biologici ? Aici vine intrebarea, de ce naiba ar fi luat un copil fiintele astea ?? Pentru indeplinirea buna starii lor ? Din frustrare ca sunt diferiti de alte familii si un copil le-ar face tabloul complet in societate ? Chiar nu s-au gandit ? Nu stiu exact cum sa aflu, daca oamenii astia sunt din sangele meu, si nici nu stiu cum voi proceda cand voi afla, in sensul ca, ar fii o continua umilinta pentru mine si sa nu zic nimic, ar fii o umilinta si sa zic ceva.
@I„ll double that exista teste adn si iti confirma sau infirma ceea ce spui. e simplu
ridicol!
adopt un baietel de aproape 4 ani cu o istorie de viata infioratoare.
Cum sa-i spun despre asta?
pentru x care a fost adoptata: ai trait in realitatea ta, nu a altcuiva. Realitatea ta de copil adoptat, pe care niste oameni l-au iubit si la-u crescut. Ai idee ce greu este sa fii parinte adoptiv? Si ce riscuri iti asumi, mult mai mari decat daca ai copil biologic?!
da, eu am idee ! am stiut ce riscuri imi asum, dar dorinta de a oferi dragoste unui copil a fost deajuns ca sa imi asum aceste riscuri. si sincer le am clipa de clipa.
Buna tuturor! Sunt mamica adoptiva a unui baietel de 3 ani. Si va corectez pe toti cei care au comentat despre acest articol. Nimeni nu ne obliga (nici macar legea adoptiei) sa spunem copilului ca este adoptat. Asistentii sociali doar ne-au recomandat asta la cursuri, dar NU NE OBLIGA nimeni! Ei ne-au spus ca putem sa-l invatam de mic cu aceste cuvinte „adoptat, infiat”, ca sa le invete ca pe ceva absolut normal, si sa nu fie socat mai tarziu cand cineva il va striga asa. Sa cream o poveste despre cum a venit el pe lume si cum a ajuns la noi. Iar eu ii voi spune copilului meu atunci cand voi simti eu sau cand va fi si el pregatit sufleteste pentru asta!
Acum suntem super fericiti ca-l avem printre noi, e un sufletel care ne-a luminat viata si deja ne gandim ca peste 1 an sau 2 sa luam si o fetita!
Nu e o lege proasta. Nu e nimic de ascuns si nimic rusinos in adoptie. Cand ii dai copilului vestea tarziu, da, pare intr- adevar ceva grav. Cand aduci adoptia in discutie ca fiind un lucru normal…isi pierde din fantastic. Fetita mea e adoptata. Stie asta si pentru ca era deja mare in momentul adoptiei. Si e suedejcusa. Stie si asta…oricum e evident ca e diferita, noi suntem toti, niste palizi, baietelul biologic, inclusiv :))). Si acum sa- l vad eu pe ala (coleg,parinte binevoitor etc) care spune: esti o suedejca adoptata! Ea le si raspunde: da, si? Eu am 7 ani si citesc Alba ca Zapada. Tie ce poveste iti place? (asta s- a si intamplat)
Noi, ca parinti trebuie sa ne ajutam copiii sa fie ok cu ceea ce sunt, nu sa le mascam trecutul. Orice ascundem iese la suprafata urat, mai devreme sau mai tarziu. Sunt ca discutiile despre sex. Cu cat mai devreme, cu atat mai bine. Si daca fetita mea tot va afla ceva, eu ca mama sunt in pozitia privilegiata de a- i prezenta prima informatia. Asa cum vreau eu: ca pe ceva normal. Abandonul nu e normal, dar adoptia, intr- o societate civilizata, e. Nu suntem inca o societate civilizata, dar cum sa devenim, daca nu daramam bariere si prejudecati?
De ce as lasa sansa de a- mi informa copilul, pe mainile altora si de ce as baga sub covor faptul ca noi voiam o fetita si ea, o familie?
Si nu va subestimati copiii. Stiu multe si ce nu stiu, vor sa afle, in primul rand de la parinti. Doar daca le refuzati asta, vor cauta raspunsuri in alta parte.
Bravos, Ramona! Ca mamica adoptiva, sunt total de acord cu tine ce ai scris! Nu trebuie sa le mascam trecutul, ca tot se afla mai devreme sau mai tarziu. Si mai bine e sa afle de la tine, parintele lui. Felicitari pentru fetita! Noi avem un baietel!
Buna Ramona,
noi suntem apropae in situatzia ta-. avem un copil biologic de 5 ani si dorim sa adoptam un copilutz de 3-4 ani. ai avea putin timp sa-mi povestesti cum a fost experientza ta in primele luni de la adopotie? cum s-au imprietenit copii? multumesc tare mult
Copiii nu s-au imprietenit. Si nu sunt prieteni nici acum. Un copil care nu a fost iubit si nu a iubit in primii ani de viata se simte amenintat de orice tip de atasament. Pentru fetita adoptia a fost un lucru bun. Pentru copilul meu biologic, nu.
Sa va traiasca baietelul, Ana!
am o fetita de aproape 14 ani pe care am adoptat-o de la doua saptamani direct de la maternitate. Desi atunci (si nici acum) noi nu am fost obligati legal sa-i comunicam acest lucru, am cautat tot timpul atat in maternitate cat si in primii ani ai fetitei sa aflam cum este mai bine pt ea ….sa stie sau nu ! Motivul pentru care eu am hotarat sa nu-i spun a fost societatea . Din pacate societatea in care traim nu este pregatita sa priveasca copii adoptati ca pe cei biologici ! Cum fac cea mai mica prostioara societatea il catalogheaza ” e adoptat ! …lasa-l …” Scoala ii izoleaza, copii biologici sunt rautaciosi …..Aceste lucruri din pacate mi-au fost confirmete si de psihologii de la protectia copilului. Nu stiu cum este sa fii parinte biologic, dar confirm ca este f greu sa fii parinte adoptiv ! Stie societatea ce riscuri ne asumam ?! mult mai mari decat daca ai copil biologic ?! Acum cateva zile am fost nevoita sa-i spun….pt ca simteam ca ar fi aflat ceva….si parea confuza …..reactia a fost cea astepatat…vea sa-si vada mama biologica….intrebari gen „daca ar fi fost copilul meu biologic, tot asa as fi crescut-o ?!” Stiu ca sunt multi ca mine, dar nu au curajul sa o spuna ! Pentru ca tot timpul traim cu teama ca intr-o zi ii vom pierde ….. Indiferent daca stie de mic sau nu exista aceasta teama care te chinuie clipa de clpa . Este ceva ce doar parintele adoptiv poate intelege. Eu sunt de parere ca cel mai bine este sa afle ca este adoptat cand are deja familia lui si mai ales sa aiba copii. Atunci poate intelege…atunci este matur psihic…. Dar din pacate (repet) societatea este cea care ii accentueaza faptul ca el este diferit……ca parintii lui sunt diferiti…..si de aici intrebarile …de ce eu ?!
De ce eu copil adoptat ?! Cred ca in acest domeniu legile ar trebui facute doar consultand cat mai multi parinti adoptivi si votate doar de ei. Cum este mai bine pentru un copil, sa stie ca este adoptat si sa fie multumit si recunoscator parintilor adoptivi ca l-au ales pe el…si ca nu sta intr-un orfelinat ? sau sa nu stie ca este adoptat (sunt multe metode) si sa creasca ca un copil normal, fara traume psiholgice ?!
Sunt in dezacord total.
Credeti-ma ca daca ii spuneati de mica mica, si ii explicati pe parcurs pe intelesul ei, nu avea reactia asta.
Si sa ii zici copilului ca e adoptat dupa e ii fce familia sa, risti sa nu il mai vezi niciodata; pentru ca va crede ca x-spe ani a fost mintit tocmai e catre cai care sustin ca au vrut o familie…
ps: sunt adoptata si eu; stiu ce zic. diferenta e ca eu stiu de la ineput.
ps2: lumea nu e chiar asa intoleranta. in astia 25 de ani ai mei, o singura persoana a avut o problema cu faptul ca-s adoptata, si aia a fost diriginta din liceu, o frustrata labila psihic.
Eu doar ce am aflat in cursul zilei de azi, dupa 21 de ani ca am fost adoptata. Este un soc la orice varsta. La orice varsta te doare cand stii ca cineva nu te-a vrut si te-a lasat sa zaci bolnav in spital timp de 2 ani. Daca nu erau ai mei ce s-ar fi intamplat cu mine? La mine a fost conjunctura de asa maniera incat sa imi spuna mama mea asta. Totusi este o lege idioata. Nu am simtit niciodata faptul ca am fost adoptata si sincer, nici nu as fi vrut sa stiu. O sa-mi iubesc parintii toata viata. Nici nu-i pot numi adoptii atata timp cand nu imi aduc aminte nimic altceva in afara de viata mea alaturi de ei. Ei sunt si parintii mei naturali si adoptivi. Iar aia care m-a lasat in spital sper sa ramana singura toata viata pentru ce a facut. Ii multumesc ca m-a abandonat, dar o urasc pentru faptul ca nici macar nu a incercat sa-mi fie mama.
ba eu sunt de acord ca parintii sa spuna la copii de mici ca sunt adoptati. eu traiesc in germania si aici nemtii le spun intotdeauna la copii daca nu sunt parintii lor naturali. este super. copii nu isi urasc parintii ca au fost mintiti, nu sufera si nu au soc cand afla ca sunt adoptati. cel mai bun drum este adevarul. daca copii sunt obraznici si santajeaza parintii, nu este din cauza adoptiei ci a educatiei! cum ii educi, asa ii ai. adevarul este calea cea mai buna intre relatia parintilor cu a copiilor. minciuna este calea gresita. aici chiar incearca parintii care au adoptat sa caute parintii naturali ai copilului. cand iubesti pe cineva cu adevarat, nu umbli cu minciuni numai ca sa iti fie tie bine! orice copil intelege daca i se explica in mod civilizat. asta inteleg din articolul tau…. sa fie copii mintiti ca sa nu aiba parintii copii obraznici si santajisti.
Imi spune siie cineva cum ae procedeaza daca as vrea sa adop..si eu un copilas?va rog sa imi trimiteti email la numaieu40@gmail.com va multumesc mult
Din perspectiva copilului adoptat, va zic ca e foart bine ca copilul sa stie ca e adoptat inca de cand incepe sa scoata primele 3 vorbe, si sa i se explice treptat ce si cum. Trauma va fi mica spre inexistenta, el stiind deja totul de la propii parinti adoptivi.
Eu cred ca fugea de-acsa aca ai mei imi ziceau la 16-17-18 ani ca sunt adoptata din simplul motiv ca m-au mintit o viata intreaga; daca aflam e la altcinva era si mai groaznic. Partea proasta e ca multi, asa ca majoritateacare ati comntat aici nu puteti empatiza cu o asemenea situatie. Si e nasol;
Ii felicit pe parintii tai!
Baietelul meu de aproape 7 ani, stie de pe la 3 ani… .
Traiesc linistita ca nu va primi un soc mai tarziu, dar si ca ii ofer acest drept!
Anamaria Stanescu, imi poti da detalii despre cum ai reusit sa adopti copilasul? Avem doi copii naturali dar ne dorim inca un copil, doar daca il infiem, ca o multumire pt darurile ce le-am primit. imi poti scrie pe privat pe mail prof_badea_mihaela@yahoo.com
Va multumesc pentru tot va pup mult.?????
Si sa veti grija de voi.
A adoptat cineva un copil desi mai avea unul biologic? Cum a reactionat acela? Cum s-au untegrat amandoi in familie?
Sa stiti ca faceti un mare rau atunci cand va exprimati vehement: „Absolut niciodată nu i se spune copilului că e adoptat în primii 20 de ani de viaţă”.
Daca nu ati trecut prin asa ceva ca si copil adoptat, ca parinte adoptiv sau nu lucrati la DGASPC, atunci nu aveti nicio idee despre cum e in realitate.
Doar v-ati emis parerea personala …
Ar fi mai bine sa nu dati sfaturi de acest gen pe internet, pe un blog cautat, pentru ca influentati destinele/atitudinile oamenilor (si poate nu in bine) si, astfel, deveniti raspunzator pentru alegerile lor – intr-o anumita masura.
Aveti perfecta dreptate, mai ales in privinta celor de la DGASPS Din pacate majoritatea care lucreaza acolo nu copii ! Dar fac evaluari….
niste nenorociti.. si legea, si copii adoptati care isi necajesc parintii!
Buna seara!sunt un copil adoptat și eu!Am aflat pe la 17ani….nu cum ar fi trebuit,ci de la copiii răutăcioși de la școală,din bloc…m.a durut enorm să aflu că parintii mei de fapt,nu sunt părinții mei.m.am simțit ca o intrusa,ca un animal luat în grija si aflat la mila străinilor,desi îmi iubeam enorm părinții… niciodată am să îi iert ca nu mi.au spus adevărul,pt ca au dat dovadă de lipsă de încredere și egoism….eu le.as fi fost în continuare copilul lor,i.as fi respectat mult mai mult…si mi.as fi cunoscut si eu adevăratele rădăcini…pt ca orice om din lumea asta,oricat de rea ar fi mama biologică,vrea sa o cunoască,sa știe cum arata cea care i.a dat viață…mie mi s.a refuzat acest drept…acum e prea târziu pt va ambii părinți biologici sunt trecuți în neființă…si am rămas cu întrebări multe…fara răspunsuri….îmi iubesc si respect părinții adoptivi pt ca m.au salvat si mi.au oferit o educație și un adăpost…Dar fiind cufundați în minciună atâția ani și în frica ei nu si.au deschis sufletul către mine si m.am simțit și fără să știu… departe de sufletul lor,adoptata….minciuna lor ne.a umbrit fericirea si posibilitatea de a fi o familie normală,unita si fericita
Nu crezi ca au vrut sa te protejeze de toata societatea romaneasca ? Nu crezi ca daca ai fi stiut de mica, la fiecare mustrare sau pedeapsa….ai fi considerat ca o fac pt ca esti adoptata ? La scoala nu ar fi fost la fel ? Nu au facut-o cu siguranta din egoism, au facut-o sa te protejeze. Medicul neonatolog al copilului meu a adoptat si el un copil si la intrebarea daca ii va spune ca este adoptat, a raspuns categoric NU, pentru ca inca societatea romaneasca nu este pregatita sa accepte copiii adoptati ca pe copiii biologici. Ai fi vrut, cum tu ai scris sa te simti ca o intrusa , luata in grija si in cei 17 ani ?! Cu siguranta ii vei ierta. In graba ai omis sa scrii NU. La fraza cu iertarea. Este primul semn ca ce ai scris nu ai si simtit in totalitate. Parintii adoptivi, crede-ma, sunt mai presus decat parintii biolagici. Pentru ca ei si-au dorit acest lucru. Pentru ca au luptat pentru a te avea. Pentru ca si-au asumat si acest moment. Nu orice familie care nu are copii are curajul sa adopte. Copiii vin pe lume, se nasc din dorinta, din intamplare sau chiar nu sunt doriti. Dar copii adoptati sunt doriti din tot sufletul si se nasc in inima parintilor adoptivi. Ce urat suna adoptivi si adoptat…Scrie oare pe certificatul de nastere mama si tata adoptiv ? Sau adoptat ? Te-ai intrebat de ce nu scrie ?
Și dacă știam de la început și mă certau părinții,nu le reprosam ca din cauza ca sunt adoptată mă ceartă.poate când eram mică,apoi cresteam si înțelegeam ca ei îmi vor binele!!!!!! când adopți un copil,iti asumi si riscul de a fi șantajat emoțional,de a fi si dezamăgit…etc.
Normal, iti asumi infinit mai multe riscuri si mai ales responsabilitati decat parintii biologici.
Stii tu parinti adoptivi care si-au abandonat copii adoptati ?
Unii dintre noi ne-am facut impresii despre cum e viata de parinte/copil adoptat din filmele pe care le-am vazut la TV. Insa in ultimii ani am avut ocazia sa cunosc parinti adoptivi sa le aflu povestile si sa studiez apoi literatura de specialitate in domeniu, iar concluzia este ca in general se recomanda sa se comunice adevarul in jurul varstei de 2-4 ani. Asta nu inseamna ca povestea trebuie spusa sec si dur. Ea poate fi ambalata foarte frumos, adecvat varstei. Am aflat chiar ca exista povesti clasice care functioneaza foarte bine la aceasta varsta, si care il ajuta sa inteleaga lucrurile si sa se obisnuiasca frumos cu ideea: „Exista unele mamici si tatici care nu pot sa nasca copii. Insa exista niste doamne bune care fac copiii pentru acesti oameni care isi doresc copii. ” (exista mai multe povesti, asta e doar un exemplu, care depind si de parintii adoptivi, de situatia/povestea mamei biologice, etc; exista specialisti care pot ajuta un parinte adoptiv sa aleaga cea mai buna poveste).
Daca unui copil i se spune tarziu, acesta are tendinta sa se simta mintit, sa isi imagineze ca parintii biologici poate ar fi fost mai buni, sa nu se mai concentreze pe educatie, etc. In special pentru ca dupa o anumita varsta nu mai functioneaza povestile de tipul celei de mai sus. Iar cele reale sunt prea dure. Oamenii nu sunt suficient de maturi emotionali pana la varsta de 28-30 de ani (unii nici dupa 30) astfel incat sa primeasca aceasta veste cum trebuie. Amintiti-va cum erati voi la 20-25 de ani (cand inca mai suntem destul de rebeli si ne luptam cu parintii pentru libertatea noastra) si incercati sa adaugati peste asta si vestea ca sunteti adoptati. Poate dupa 30 de ani, intr-adevar, ti se poate spune, fara sa ai o reactie foarte negativa. Dar tot e destul de ciudat sa afli, chiar si adult la casa ta fiind, ca parintii tai nu au avut curajul/increderea/onestitatea sa iti spuna asta mai devreme.
Probabil pot fi situatii foarte speciale in care e mai bine sa nu i se spuna, dar se pare ca, statistic vorbind, sunt mai fericite cazurile in care se comunica acest aspect cat mai devreme.
Sunt tot o mamica adoptiva…. Si eu sunt de parere ca, orice copil adoptat are dreptul sa stie adevarul despre identitatea lui de la o varsta cat mai mica!…. Ascunderea acestui fapt mi se pare o mare greseala, un gest nedrept si necinstit fata de acel copil! Daca l-ai luat in familie cu toata dragostea si cu tot sufletul tau, daca il iubesti fara rezerve si ii oferi inima ta, sunt absolut sigura ca nu ai de ce te teme sa-i spui adevarul…. si in niciun caz nu la varsta de 20-30 de ani !…. Cu cat trece mai mult timp tinand acest „secret”, cu atat ar fi mai greu sa abordezi subiectul, sa gasesti momentul si calea de a-I dezvalui ceva care sigur l-ar soca, l-ar bulversa, l-ar rani incredibil……… Daca ascundem 20-30 de ani acest adevar, s-ar putea sa ne trezim cu niste reprosuri foarte aspre, dar pe care chiar le-am merita, ca parinti egoisti si nesinceri ce am fi…. Pe buna dreptate s-ar putea supara si revolta pe noi acel copil, mintit atatia ani….. in plus, nu stiu cat de confortabil isi poate trai cineva viata in MINCIUNA????? Eu una, sigur nu as putea trai astfel, as simti o apasare enorma pe suflet, un sentiment de vinovatie, de neliniste si de ce nu, de teama ca , nu cumva cineva sa-i sufle copilului despre originea/identitatea lui…. Si-atunci pt ce toata minciuna???? pt ce sa stau in stress ani si ani in sir???………. Nuuu, mi se pare irrational, nesanatos si fara sens !!!
O iubim nespus-nespus !!! Desi avea doar 2 ani cand a ajuns la noi, ea STIE , tine minte, ca viata ei nu cu noi a inceput…. ci la o alta familie (cea a asitentei maternale), deci nici daca am vrea, nu am putea devia de la realitate…. Tinand cont si de treaba asta, am facut in asa fel povestea ei, incat sa ne apropiem cat mai mult de realitate, evident nu-I spunem pe sleau ca a fost abandonata la 2 luni, si chestii din astea, dar o incurajam in povestioarele ei despre cealalta familie (a AMP), ii povestim despre oameni care nu pot avea copii si care cu ajutorul ingerasului gasesc copilasi care nu pot fi ingrijiti de parinti, etc… deci tot felul de intamplari, pe intelesul ei, din care sa reiasa ca nu toti copiii sunt crescuti de parintii lor naturali, ca nu toate mamicile pot naste copii, si ca pe ea ne-a ales-o ingerasul, si a ales-o exact asa cum ne-am dorit noi : frumoasa, cuminte, scumpa, cretulie :)…. etc…. Toate aceste povesti au loc pe un ton senin, optimist, vesel, …. nu folosim tonuri triste, dramatice, compatimitoare… Vrem sa stie ca nu e nimic in neregula daca un copil este crescut de o alta familie, ca poate fi iubit la fel de mult, daca nu chiar MULT MAI MULT ca un copil biologic….facem totul in asa fel – (iubind-o cu adevarat!) – ca sa nu simta absolut deloc faptul ca nu am „facut-o” noi…. si pana acum cel putin, sunt sigura ca am reusit! Comoara noastra se simte perfect in largul ei cu noi, e absolut relaxata, fericita, mereu bine dispusa, foarte deschisa cu noi (cum de altfel si noi cu ea !!!), deci cred ca suntem pe calea cea buna! Pe masura ce va creste, se va face probabil tot mai lumina in povestea ei, ne vom apropia incet-incet de esenta problemei, nu fortam nimic , nu-I depasim capacitatea de a intelege si de a „rumega” niste treburi…. toate pas cu pas, dar cu sinceritate si multa dragoste! In asa fel nu va fi un soc pentru ea identitatea ei, originea ei, isi va aminti de toate povestioarele noastre, si va fi ceva natural si firesc…. nu o drama, sau tragedie ca e adoptata! Atata timp cat se simte IUBITA, DORITA, RESPECTATA, nu cred ca are de ce sa-si faca vreo problema, sau sa aiba frustrari…. Face parte dintr-o familie minunata, e inconjurata de personae care o iubesc fara rezerve, si eu zic ca are o viata foarte frumoasa! Multi copii crescuti de parintii lor biologici nu primesc poate nici un sfert din dragostea ce o primeste copila noastra………. Tocmai din acest motiv , ne asumam cu mandrie statutul de parinti adoptivi…….iar pe ea o consideram copilul NOSTRU, NASCUT DIN SUFLET, si daca ea simte toate asta, nu cred ca o mai intereseaza catusi de putin ce fel de parinti ii suntem, biologici sau adoptivi…. Asa cred eu…. Multa bafta tuturor !!!
Fetita noastra are acum 5 ani jumate, am luat-o in familia noastra la 2 ani…….. a fost si este cel mai frumos „cadou” ce ni-l putea oferi viata vreodata!
Foarte frumos, DAR ce faci cu societatea, vecinii, apoi profesorii, colegii de scoala ?! Ii explicati ca lor sa nu le spuna ? Sau ii explicati ca ei sunt „incapabili si inculti” fara sentimente si ca va trebui sa-i infrunte mereu ?! Sunteti acum la acesta varsta a ei, sigura ca va putea trece fara traume peste toate aceste aspecte urate din societatea romanesca ?! Nu traim in vest ?!
Sunt de acord marea majoritate a comentariilor de mai sus, dar si eu am adoptat un baietel cad avea nici doua luni. l-am crescut cu ffff. mult drag, l-am iubit, l-am adorat, i-am oferit toate conditiile, absolut tot ce se poate face pentru un copil. Este adevarat ca nu iam spus niciodata ca este adoptat, asa am considerat(desi nu ne-am gandit niciodata) ca este mai bine dar este foarte greu sa stii ce iti rezerva viata. A aflat nu stiu prin ce imprejurari acum 4-5 ani. Acum am mari probleme cu el, nici macar nu are bunul simt sa inteleaga ce noroc a dat peste el, este brutal, este amenintator, este necivilizat desi lam educat sa cum trebuie, cel putin asa cred. Dintr-o data sa schimbat brusc. Concluzia mea este ca daca ADN-ul nu este bun mai devreme sau mai tarziu copilul tot isi va da in petic. Greu, foarte greu de judecat. Asa este.
Nu e copilul de vina.
De fapt, nu e nimeni neaparat de vina. Ci doar nu ati stiut sa ii explcati care e situatia, si sa il tineti sub control. Trebuie sa aveti putina rabdare cu el, daca nu este o fire mai matura, poate fi de la varsta. 
DAR, sa nu luati niciodata masuri aiurea in situatia asta! Incercati sa vorbiti cu el, sa ii explicati de ce nu i-ati spus dvs mai devreme. 
Pt NICU VERGU,…. imi pare rau sa citesc ca ai probleme cu baiatul tau… Eu cred totusi ca ati gresit si VOI in povestea asta, si nu e numai vina copilului… In primul rand ati gresit cu faptul ca NU I-ati spus ca este adoptat, a crescut practic in minciuna (chiar daca suna urat, asta e adevarul !!!), dar cred ca mai este si altceva…. citesc in povestea ta de mai sus, ca (citez) : „am mari probleme cu el, nici macar nu are bunul simt sa inteleaga ce noroc a dat peste el”….. ehhh, aici e baiul……. daca tu privesti adoptia lui ca „un noroc pt copil”, e trist, sa stii………. Si noi am adoptat o fetita, dar niciodata nu am gandit asa, ca „ce noroc are fetita ca a fost adoptata”, si sa faca bine sa ne multumeasca asta….. mai degraba am zice CE NOROC AVEM NOI, FAMILIA NOASTRA, CA O AVEM IN VIATA NOASTRA PE ACEASA FIINTA MINUNATA…….. !!! Poate daca si voi ati fi gandit / simtit la fel ca noi, nu ati fi avut probleme cu baiatul…… Sa stii Nicule ca, copiii SIMT TOTUL, nu-I poti duce cu zaharelul, si tare ma tem ca nu a primit chiar ceea ce trebuia de la voi, adica o dragoste sincera si totala, ma tem ca a simtit intotdeauna ca TREBUIE sa va faca pe plac, ca TREBUIE sa va multumeasca…etc….(din „norocul” dat peste el) – sunt sigura ca ceva nu a functionat asa cum trebuia, de asta ati ajuns acolo unde ati ajuns………… si nu „din cauza ADN-ului”
Mai gandeste-te si incearca sa nu arunci vina NUMAI PE BAIAT….. ca nu e corect… nu e corect sa spui ca el „isi va da in petic”, cand mai mult ca sigur ca VOI ATI DAT….. Imi pare sincer rau, pentru amandoi, poate reusiti totusi sa va reparati relatia si sa va apreciati RECIPROC la adevarata voastra valoare….:) BAFTA!………..
cati ani are baiatul si la ce varsta a aflat ?
ii apreciez pe parintii care sunt in stare sa cresca niste copii care nu sunt ai lor.
Pentru mine sunt niste eroi. Nu stiu daca as putea sa adopt cu acte, as putea s acresc dar nu sa adopt.
Adica ce te faci atunci cand iti dai seama ca nu ai nimerit bine ca nu te poti intelege cu copilul adoptat si legea nu iti permite sa il desfiezi? Cunosc parinti batuti, batjocoriti de copii adoptati, lasati pe drumuri. este adevarat ca este o loterie si cu propriul copil, dar barem stii ca tragi ptr pacatele tale. inca odata tot respectul meu pentru cei care adopta copii.
Buna, eu sunt un copil adoptat. Am 21de ani acum. Am avut o copilarie normala imi iubesc mult parintii. Ii respect si sunt mandra de ei. Am fost adoptata si am crescut cu aceasta idee, mama mea mi a spus inca de mica, mai intai in povesti, apoi in discutii, termenul adoptie a fost mereu in vocabularul meu, a crescut intesitatea cunoasterii acestuia evident cand am mai crescut. Dar a fost ceva normal pentru mine. Din fericire mi-am cunoscut mama biologica. Mi am tot pus intrebari legate de propria mea identitate pe la 11-12ani.S-a rezolvat in cazul meu, mi am gasit linisstea ca sa zic asa. In afara aspectului asemamator, mama biologica este un strain pentru mine. Nu am nici un sentiment, nici de ura, nici de dragoste. Nimic. Insa ma bucur ca am cunoscut-o. Stiu exact motivul pentru care m a dat, l-am stiut întotdeauna, nu a fost un soc pentru mine. Am inteles-o, m am pus in situatia aia, am cantarit mai mult situatia.Eu am avut sansa unei vieti de invidiat.Ceva de fratii mei biologici poate nu vor avea niciodata. Tin sa menționez ca mama adoptiva putea face copii. Eu am ajuns a fi fiica ei, pentru ca a fost o conexiune intre noi, de prima data cand ne-am vazut. Incurajez adoptia imi doresc sa fac si eu asta daca se va ivi ocazia. Spuneți-i copilului de mic,nimic rau nu se poate intampla. Cat despre oamenii din jur,eu le am spus tuturor, oarecum mandra si niciodata nu am fost batjocorita sau altfel din aceasta cauza. Toata lumea era curioasa sa afle povestea mea. Deci nu cred ca oamenii sunt atat de inchisi la acest capitol. Cunosc un cax in care o femeie de vreo 48 de ani a aflat dupa 40de ani ca este adoptata cand a incercat sa ii doneze sange mamei ei. A aflta astfel ca nu se potrivesc si ca nu e mama ei. Astazi relatia cu mama ei s a racit si ea traieste pe pastile… 😕 Deci sper da traga fiecare concluzia potrivita.
Si eu am un copil adoptat , la 8 luni. Nu i-am spus . Acum are 17 ani , a trecut prin crizele adolescentine, prin divortul meu , moartea bunicilor ….. Toate au venit una peste alta si n-am apucat sa-i spun. Cu cat trece timpul cu atat mai greu este s-o faci, iar in perioada adolescentei este de-a dreptul de neconceput ! M-am lovit insa de o problema despre care doream sa va cer sfatul : Cand i-am facut primul pasaport , la 4 ani, mi-au cerut sa completez ” numele purtat anterior” , la refuzul meu , mi-au spus ca in sistemul lor apare numele mamei biologice ( mi l-au spus exact ) . De atunci am facut nenumarate adrese si solicitari la M.I , la directia de evidenta a popendulatiei , si raspunsurile sunt ametitoare : nimeni nu-si asuma raspunderea stergerii acelui nume din sistem, nimeni nu este de vina ca apare . Ce as mai putea face ? In instanta s-ar putea rezolva ?
eu am o fiica adoptata si acum are 16 ani. am adoptat-o la 2 luni, i-am facut mai multe pasapoarte, (la 4 ani primul si ultimul la 12 ani) si nu mi-au semnalat asa ceva. Sunt din Bucuresti.
eu am o fiica adoptata si acum are 16 ani. am adoptat-o la 2 luni, i-am facut mai multe pasapoarte, (la 4 ani primul si ultimul la 12 ani) si nu mi-au semnalat asa ceva. Sunt din Bucuresti.
Am nevoie de ajutor. Copilul meu stie ca e adoptat deoarece a trait in sistem institutionalizat pana la 6 ani. Trec printr-o perioada foarte dificila, in care tinde sa faca doar ce vrea ea, minte extrem de bine, fura din ce in ce mai mult, intarzie. Intr-un cuvant nu stiu ce sa fac pentru ca lucrurile sa nu scape de sub control definitiv. Nici cu invatatura nu este bine… Are aproape 13 ani.
Sunt mama unei fetițe minunate de 5 ani si jumatate. Am adoptat-o de la un an si jumatate. Nu am ascuns niciodata ca este adoptata, vorbim de fata cu ea despre acest lucru. Cu fetita am deschis discutia pe la 4 ani cand educatoarea ei a ramas insarcinata si m-a intrebat daca si ea a stat in burtica mea sa cum sta bebelusul in burtica doamnei. Am profitat atunci si i-am spus o poveste cum noi ne doream un copilas si l-am rugat pe Doamne Doamne sa ne trimita o fetita si Doamne Doamne ne-a trimis-o pe ea doar ca, din greseala ea a ajuns in burtica altei femei. Dupa ce s-a nascut noi am cautat-o si am luat-o acasa pt ca ea este fetita noastra. Mi-a pus atunci foarte multe intrebari despre mamica aceea, cum o cheama, cum arata, unde este. I-am spus ca nu stiu unde este acum si fetita mea mi-a zis atunci ca vrea sa mearga la cealalta mamica. Exact asa mi-a spus” vreau sa ma duci la mamica aceea”. Mie mi-au dat lacrimile, am simtit ca imi pica cerul in cap. M-a vazut ca sunt trista si mi-a zis” bine, mami, hai sa nu mai vorbim despre asta” De atunci nu am mai deschis subiectul, mi-e foarte frica. Surprinzator dar nici ea nu a mai pomenit niciodata despre asta. Stiu ca va trebui sa deschid discutia asta cat de curand, nu o pot lasa asa.
Parerea mea e ca, atunci cand adopti un copil nu trebuie sa ai asteptari nerealiste, sa fie asa si asa. Tot ce trebuie a faci e sa il iubesti si sa ii oferi tot ce poti mai bun pe lume. S-ar putea ca acest copil sa nu devina ceea ce tu iti doresti, mai tarziu sa aiba probleme de comportamnent,cu scoala, sa se revolte etc. Asta insa se poate intampla si cu un copil biologic, cate familii nu au probleme cu propriii copii? Evident, genele au rolul lor si anumite predispozitii sunt clar inscrise genetic, inteligenta la fel, temperamentul e innascut dar asta nu inseamna ca toti copiii adoptati care au pb de de comportamnet pt ca sunt adoptati. Si eu am aceste temeri, cunosc familii cu copii adoptati care au mari probleme cu ei, sunt adolescenti acum, ma gandesc ca poate vom trece si noi prin asta, fetita noastra este de pe acum foarte independenta ( asa a fost de la inceput), foarte incapatanata si rebela. Am descoperit ca are si pb de sanatate pe care nu le-am depistat inainte de adoptie. De multe ori, educatia ei e o provocare pentru noi dar eu sunt fatalista si consider ca daca ea a ajuns sa fie copilul meu inseamna ca asa a trebuit sa fie. Asta e, e a noastra asa cum este. Noi vom face tot ce putem si o vom iubi neconditionat, vom lua fircare moment asa cum va veni, cu bune si rele
Parintii care amana „divulgarea” adevarului sunt cei care au cel mai mult teama de abandon, din cate imi dau seama. Amanarea aceasta inseamna privarea copilului de drepturi pana la urma, daca avem in vedere doar firul gandirii.
Sentimentul de abandon/apartenenta nu are legatura cu gandirea, logica, intelegerea la nivel intelectual, ci cu dezvoltarea emotionala care incepe din prima zi pe acest pamant si se sfarseste cu ultima.
Copilul a fost privat de drepturi inca din timpul sarcinii si apoi la nastere cand a fost abandonat ! Parintii adoptivi fac tot ce pot pentru a restabili aceste drepturi , (dreptul la afectiune materna), dar asa cum am mai scris, societatea te obliga sa nu ii spui ca este adoptat, pentru ca este privit ca un paria ! Si in cele mai multe cazuri, pentru copilul care stie ca este adoptat, adica mai grav abandonat, se ingreuneaza misiunea parintilor adoptivi. Cate cazuri nu exista in care copii s-au reintors in familiile biologice, uitand de toata dragostea parintilor adoptivi si mai ales de eforturile lor. Au multumit ca au fost „doar” ingrijiti si i-au considerat ca pe niste asistenti maternali ! Parintii care isi abandoneaza copii, nu ar mai trebui sa aiba niciun drept asupra copiilor pe care i-au abandonat. Iar copii nu ar trebui sa stie de existenta lor. Ei nu stiu cate traune le-au creat si cat efort au depus parintii adoptivi pentru remedierea lor ! Copii vin pe lume din dragoste, din intamplare, din iterese….dar un parinte care adopta un copil chiar isi doreste copilul si isi asuma toate responsabilitatile….si apoi vine parintele biologic cu „texte” gen: am vrut sa-ti oferim o viata mai buna, pentru ca noi am fost saraci …..dar te iubim si te-am iubit mereu ! Este corect ?
Am citi multe dintre comentariile dvs. Si nu pot sa nu observ negativismul cu care abordați aceasta situație… Daca mereu va gânditi la ce spun ceilalți niciodată nu o sa puteti sa cresteti stima de sine a copilului pentru ca dvs sunteti prima persoana care îl etichetează ca si copil adoptat.
Nu, ati inteles gresit – „Bianca 15 Ianuarie 2019 la ora 7:41 am” – eu vreau, incerc, sa-mi protejez copilul de „etichetele” societatii in care din pacate traim ! Cititi postarea „Un copil adoptat 16 Decembrie 2018 la ora 4:33 am ” si cu siguranta veti intelege mai mult.
Salut! Nu am sa stau sa mai citesc atâtea păreri pro, contra.
Atât am sa va spun! Sunt un copil adoptat. Am fost adoptată pe la 8 luni, acum am 25 de ani. Eu, am deschis ochii, văzându-mi părinții. Nu exista pentru mine părinți adoptivi sau biologici. Exista acei părinți care m-au iubit, ocrotit, care m-au certat, pedepsit, educat asa cum au știut ei.
Lucrul foarte important este ca mama, întotdeauna mi-a spus: “părinte nu iti este acela care te face( sa faci un copil, nu este complicat) ci acela care te creste.” Mama iti este aceea care nu doarme nopțile pentru ca ai febra, este cea care te tine de mâna sa nu cazi.. nu aceea care te naște, apoi pleacă. Ok, mamele care își părăsesc copii, poate la momentul respectiv au avut motive bine întemeiate, dar tu, ca si copil, ce vina ai? Ce poate face o ființa fără apărare, abandonată? Nimic. Dar, uite, vine un om cu suflet mare si iti oferă tot! Si serios? Cum Dumnezeu, sa te duci sa cauți o mama care doar te-a născut? Știe ea, cum ai crescut tu? Știe care sunt plăcerile, tristețile tale? Ce mai poate oferi acea mama, daca nu a fost acolo cand a trebuit? Nimic, va spun eu.
Copiilor! Nu exista mame biologice si nici mame adoptive! Exista doar MAMA! Cea care a fost acolo, cand ți-ai julit genunchii..
Simt nevoia sa spun un lucru foarte important: Atunci cand concepi un copil, exista si posibilitatea sa nu il dorești, dar atunci cand iei unul, acolo nu avem dubii, acel copil chiar este dorit!
Mamelor, vorbiți cu copii vostrii, nu le spuneti “ești adoptat”, arătati-le pe parcursul vieții exemple din jur, educați-i frumos(cheia este EDUCAȚIA) arătați-le ce înseamnă ajutor, compasiune, dați-le iubire! Uitați si voi ca sunt adoptați, atunci cand va comportați cu ei! Si atât! Si cand va veni momentul sa afle(voi veți STI,nu exista vârsta), sa le povestiți cum a fost momentul adopției, de ce l-ați vrut, de ce era parasit..este important cred eu!
Mereu i-am spus mamei( cand ne mai certam, si ea îmi mai reproșa, la nervi): nu îmi scoate in evidentă ca sunt adoptată, TU ești mama mea, TU iti asumi asta. Eu am știut întotdeauna ca ești MAMA MEA! EU SUNT ASA,GÂNDESC ASA, MA COMPORT ASA Datorită ție!
Si încă ceva, de ce trebuie sa știe toată lumea ca acel copil e adoptat? Ok, vor STI oameni apropiați, dar colegii, diriginta, vânzătoarea? Sa fim serioși, este vorba de familie, rufele se spală in familie! Asa ca, adoptați copiii si va doresc sa le fiți părinți asa cum au fost ai mei, pentru mine!
Apreciez foarte mult atasamentul pe care il ai fata de familia adoptivă. Acest subiect este unul foarte complex pe care fiecare trebuie sa il privească individual pentru ca toti avem particularitățile noastre, iar aici includem si copii care sunt mult mai vulnerabili. Astfel ca orice părinte adoptiv trebuie sa se gândească la particularitățile copilului inainte de a alege modalitatea si timpul adecvat pentru a spune adevarul. Este foarte importanta vârsta la care a fost adoptat, de unde a fost preluat copilul (de la o instituție, de la un asistent maternal) traumele prin care a trecut anterior adoptie, lipsa afecțiuni, etc. Este bine ca adevarul sa fie spus cat mai repede dar depinde de stabilitatea emoțională a copilul pentru ca daca este labil emotional riscati sa generati un dezechilibru comportamental afectiv sever, complex de inferioritate, criza de identitate. Si cel mai important aspect – trebuie sa afle de la voi si nu trebuie sa fie nimeni invinovatit deoarece au existat motive întemeiate pentru care lucrurile au evoluat asa.
Daca la vârsta adolescenței pentru ca atunci începe sa se manifeste criza de identiate, copilul doreste sa cunoasca detalii despre familia biologică, incercati sa il susțineti, fara a-i blama părinții pentru ca se poate interioriza simtindu-se etichetat. El trebuie sa stie ca se poate baza pe voi indiferent de circumstante asa cum a facut mereu si ca nu trebuie sa fie complexat daca adevarul nu este cel asteptat de el pentru ca in final exista o singura realitate, este copilul vostru si asa va ramane.
Iar pentru persoanele care nu au loc de acesti copii nu trebuie sa va faceti complexe pt ca si ei apreciază la parintii biologici aceleasi aspecte pe care un copil adoptat le apreciază la părintele adoptiv; afecțiunea primită, educația, conditiile in care a fost crescut, nu cred ca este o persoana în acesta lume care sa isi iubească părinții pt ca au aceeasi grupa sanguina sau aceleasi trăsături :).
Un copil adoptat, ma bucur pentru tine si pentru părinții tăi. Sa nu iti urasti nici familia biologică, consideră ca au facut cel mai bun lucru pentru tine.
Felicitari pentru tot ce ai scris, pentru felul in care gandesti. Felicitari parintilor tai pentru educatia pe care ti-au dat-o !
Si eu am aflat ca sunt un copil adoptat la vârsta de 18 ani. Cand m-au adoptat aveam 3 ani.
Acum am 46 de ani. Singura mea durere a fost ca nu sunt copilul lor biologic. Atunci mi s-a parut nedrept ca niste părinți ca ei să nu poată avea copii. Nu am simțit niciodată că nu sunt părinții mei biologici. Parca aflarea adevărului ne-a legat si mai mult. Nici acum nu simt ca nu sunt copilul lor. Ei nu mai sunt din pacate. Nici diferenta mare de varsta dintre ei si mine nu m-a pus pe gânduri. Între mama si mine 45 de ani, iar cu tata 48 de ani. Ma bucur ca am avut fetița mea la 20 de ani. S-au putut bucura de nepoți. Avem si un băiat. Au apucat să se bucure si de el putin . Tata 5 ani, mama 8. Ma simt un copil norocos ca Ei sunt părinții mei. Nu dau nici un sfat, nu stiu cum este mai bine. Cred ca este greu la un moment dat si pt. părinți și pt. copii. Mai sus cineva a spus „rufele se spală în familie”. Corect. Ei si-au asumat această situație, ei (părinții adoptivi) ar trebui să discute cu copii lor,societatea nu cred ca trebuie sa vorbeasca, nici macar pe la spate. Nimeni intr-o astfel de situatie nu are nicio vină. Numai Dumnezeu știe cât poate suferi o femeie care nu poate avea copii. Pe această cale vreau sa felicit toți părinții adoptivi. Cu siguranta , greu de crezut că o mama care adoptă un copil, il poate simti ca un copil adoptat. Este al ei. Si da , simt ca familia care abandonează nu trebuie să mai aibă nici un drept asupra copilului. Toate au aceeași scuza. Intr-un comentariu mai sus am citi ca mai sunt si excepti. Regret nespus. Ma repet. Sunt un copil adoptat norocos. O spun toti ce care ne cunosc. DUMNEZEU sa ne ajute pe toti.
Un copil te santajaza daca ii merge. Daca il educi tu cum trebuie si te iubeste, nu.
Sunt un PARINTE!(la 30 ani am adoptat un băiețel în prima lui zi de viață iar la 33 ani am adoptat o fetiță care avea 10 luni abandonata intr-un centru de plasament). I-am dorit si desi s ar putea crede că NOI i-am ales adevărul este că ei ne-au ales pe noi.
MAMA lor, chiar dacă nu i-a purtat in pântec si nu i-a născut, le este MAMĂ.
Pentru a putea adopta un copil TRAVERSEZI o perioadă de STAZA echivalentă in opinia mea cu cea in care copilul natural se dezvoltă emoțional in burtica mamei. Atentie ! Nu ma refer la perioada premergătoare a obținerii hârtiilor de adoptie.
Nu te poți duce intr-un centru de copii cu hartia in buzunar ca la supermarket cu bani sa-ti iei ce bunuri poftesti, n-ai cum.
In spatele acestei acțiuni există multe interacțiuni care mai speciale care nu.
Aleg să trec peste poveștile noastre de ACTIUNE si sa va spun ca s au scurs 15 ani de atunci. Anii copilăriei lor.
Ne-am straduit sa le oferim trendul societatii de azi”ce n am avut noi sa aiba copiii nostri”.
DORIȚI-IUBIȚI-FERICITI!
Societatea noastra DREAPTĂ însă ne trimite bumerangul si ne obligă sa demolam o construcție care părea durabilă considerând că nu le este sanatos copiilor dacă le ascundem adevărul.
Că ne iubim copiii nu cred că este o minciună! Nu suntem nici lași nici temători de abandon dacă alegem să comunicăm începutul existenței lor atunci cand noi că părinți consideram ca nu le este toxic.
Copiii, indiferent că sunt biologici sau adoptați, când se simt siguri că se pot descurca in societate pe propriile lor aripi își vor lua zborul de lângă părinții biologici sau adoptivi.
Rudele(sora soției cât și nasul de botez) ne amenință din invidie că îi vor spune băiatului SECRETUL familiei.
Am fost conștienți că cineva bine intenționati va veni cu astfel de gesturi.
In interior suntem revoltați, noi părinții, că va trebui să-i spunem o realitate pe care cu siguranță nu si-o dorește. Sentimentele lui sunt in linie normală dezvoltate nu avem temeri că ne va purta ură pentru nu este copilul nostru biologic.
Si totusi, va trebui să trecem printr o perioadă grea si mai multe sedinte la psiholog pe care ne dorim sa le parcurgem cu succes.
Suntem de acord cu faptul că adevărul trebuie cunoscut însă nu sunt de acord ca trebuie făcut ORICUM si fără sa urmărească un rezultat benefic pentru copil. Noi părinții cunoastem CÂND si CUM se va face în funcție de personalitatea fiecărui copil. Exact la fel ca atunci când am fosta in STAZA adopției.
Ne dorim să fim bine si dupa ce va afla secretul.
Trebuie să menționez că avem acești copiii pentru că i-am dorit nu din alte motive. Le oferim toată dragostea noastră sufletească fără să le cerem ceva in schimb. Pentru noi copil adoptat si părinte adoptiv nu are corespondentul societății care nu a participat cu nimic la cresterea si dezvoltarea copiilor noștri.
Nu va exprimati păreri despre cum e ideal sa se întâmple nefiind implicat in niciuna dintre situații. Ve ți face mai mult rău celor care citesc cuvintele voastre decât o mazgalitura deghizată în bine.
Accept opinii de la cei care au avut măcar o experiență să treacă pragul unui centru de plasament.
Copiii noștri ne-au ales să le fim părinți/ocrotitori la infinit si nu doar pe episoade.