Independență, dârzenie și alte îndrăzneli

Când vorbim cuvinte ajungem să ne vorbească cuvintele pe noi. Adică dacă nu ne sunt clare sensurile și încărcăturile abstracte din spatele sunetelor pe care le scoatem pe gură nu ne deosebim foarte tare de maimuțele care uguie prin palmieri, se duce dracului toată relația text-subtext-supratext-context. Și riscul major este ca anumite sensuri impuse de ignoranță să preia controlul asupra vieților noastre. Adică să înceapă să ne vorbească cuvintele pe noi.

Ce fac dârjii? Fac o dârjavă!

Dexonline ne spune că dârz înseamnă îndrăzneț, reușind o frumoasă definiție circulară. Mai are sensuri precum curajos, cutezător, aprig, înverșunat, neînduplecat, neclintit, îndărătnic, încăpățânat, mândru, semeț, țanțoș – toate care au pierdut vechea încărcătură. Un cuvânt slav foarte vechi, cu origini indoeuropene, greu de tradus. În cehă de exemplu dârz are sensul de obraznic. Trebuie să fii puțin îndrăzneț ca să faci o obrăznicie.

Ștefan cel Mare se lăuda prin documente că el era „samodârjeț”, adică singurul îndrăzneț din toată Moldova – ceea ce sigur era o obrăznicie, Moldova nu a dus niciodată lipsă de îndrăzneți. De fapt traducerea lui „samodârjeț” este „singur stăpânitor” și așa intrăm în vocabularul politic de acum 500 de ani. În limba bulgară există cuvântul „dârjava” până în ziua de azi cu sensul de „stat”, care este o traducere tâmpită, în română am preluat în secolul al XIX-lea concepția politică franceză în care „stările” au devenit „stat” – și nimeni nu a mai înțeles despre ce e vorba de atunci până în ziua de azi. Foarte puțini în România știu care e definiția corectă a statului și înțeleg rolul acestei forme de organizare, ăsta e un exemplu de manual în care cuvintele îi vorbesc pe oameni.

Dârjava este forma de manifestare a dârjilor, așa cum imperiul este forma de manifestare a imperialilor. Sau invers. În principiu este vorba de manifestarea puterii, de exercitarea legală și legitimă a violenței. Cel mai puternic stabilește regulile, cine mișcă în front și-o ia peste ochi de la cel mai dârz din zonă.

Independenții sunt îndrăzneți

Dar să ne întoarcem la îndrăznețul Ștefan cel Mare. Unii cred că „samodârjeț”/ „singur stăpânitor” ar putea fi tradus prin „independent” – în sensul de „fac ce vreau, când vreau și cum vreau”. Independent este cel care nu este dependent, ceea ce nu se suprapune obligatoriu asupra manifestărilor de putere. Adică poți foarte bine să fii dependent și să fii singur stăpânitor la tine acasă. Ștefan cel Mare era vasalul regelui Poloniei și asta nu-l împiedica să fie singurul care putea pronunța condamnări la moarte în Moldova și singurul care confirma/ infirma actele de proprietate ale moșiilor. Nimeni nu era mai dârz decât Ștefan cel Mare. Francezul zicea „statul sunt eu”, Ștefan cel Mare zicea „dârzul sunt eu” și Vasile zbiară azi „eu sunt stăpân la mine-n ogradă”. (Asta în condițiile în care „stăpân” vine de la albanezul „stepi”=casă, adică stăpân e ăla care stabilește regulile dintr-o casă și-i altoiește pe ăia care nu le respectă. Deja lucrurile devin complexe dacă ne gândim la gospodar/gospodărie sau dominus/domus.)

În lumea reală independența nu există și nici nu a existat vreodată. Vorbim de inter-dependențe, de țesături complexe de interese și manifestări ale puterii. Cuvântul independență l-a „vorbit” pe Ceaușescu. Adică bietul nea Nicu și-a format niște idei despre ce înseamnă cuvântul independență și apoi a încercat să conformeze realitatea înconjurătoare acestor idei. Realitatea a câștigat.