Reciclarea si sortarea – o abordare personala

Sortez materiale reciclabile de 27 ani. Am respectat cu încredere și o oarecare religiozitate toate consemnele de sortare ale locurilor în care am trăit: sacul galben transparent, sacul albastru transparent, sacul Martin Luther King. Sticlele în tomberonul ăsta. Hainele în partea astalaltă. Bateriile în orice supermarket. Când lucram în „uzina”, mergeam de două ori pe săptămână la „déchetterie” și aruncam conștiincios fiecare mizerie în containerul ei.

Sunt conștient că ceea ce fac eu – noi, fiecare, la nivelul de gospodărie – este o parte foarte mică în combaterea poluării. Trei sferturi din poluatorii lumii sunt industriile, construcțiile, agricultura. Cu toate astea, în ultimii ani s-au intensificat „luptele” pe tărâmul individual, în sensul că s-a transferat mare parte din problemă pe umerii oamenilor, la nivel de individ. Poluarea este o problema la nivel individual, căci industriile nu poluează decât ca să ne satisfacă nouă setea de consum.

Suntem bombardați, asaltați cu injoncțiuni de reciclare, de consum ecologic și responsabil, de boicotarea unor produse (alimentare) care sunt ambalate cu plastice de nu știu ce fel, cu bisfenol, maronobenzochinuanonilhidrazon etc. Ni se dau tot felul de ghiduri – colegul Cristici ne învață chiar să citim cu atenție etichetele, să fim responsabili! – despre ce e bun și ce e rău, ce și unde trebuie aruncat. Acum vreo 2 săptămâni, profitând de faptul că suntem închiși în case, autoritățile de aici au trimis oameni pe teren, din ușa-n ușa!, să vadă dacă oamenii știu ce și cum să sorteze și să le înmâneze încă un ghid cu poze și desene, frumos colorate cu verde și galben. Acțiunea în sine poate fi lăudabilă. Realitatea este că, fiind pandemie și statul protejându-și funcționarii ca orice grupare mafiotă care se respectă, unii oameni au fost trimiși pe teren ca să-și justifice jobul. Divaghez, dar nu chiar. Sunt foarte mulți bani aruncați pe fereastră, fie aparatului administrativ care „gestionează” reciclarea, fie firmelor care se ocupa efectiv de reciclare. Subvenții, ajutoare, certificate verzi etc. Toate astea pentru noi. Noi care plătim deja taxe pentru asta, care îi demascăm pe poluatori, care ne cumpărăm singuri aparate de verificat poluarea din aer, care ne ducem să manifestăm lângă uzinele de aluminium sau alte mizerii.

Revin la tipa care m-a vizitat. Că asta e pentru reciclat, asta nu e, nici asta, nici asta, nici asta. Ho, femeie, într-un final tot ce pot sa arunc la reciclabile sunt sticlele de plastic și cartoane. Și, mai nou, cutiile de conserve din metal. Restul „nu e recunoscut de mașinile de sortare și îngreunează procesul”.

Doar că. Firmele care reciclează au tot felul de mașini și metode de sortare; gravitația, precipitația, flotabilitatea etc. Plus umanul. Care, în general, e formată din imigranți. Care fac o primă sortare „la mâna”. Mâine o sa fie un AI performant. Momentan, mă bucur că lipsa mea de interes în cititul etichetelor dă puțin de lucru unor oameni care au nevoie de asta.

Recunosc că, deși sortez de atâția ani, sunt oarecum deranjat să văd coșul de reciclabile mai mereu plin – arunc, anual, de cel putin 4-5 ori mai multe coșuri de reciclabile decât cele Puff Daddy sau Tupac. Sunt deranjat pentru că-mi dau seama că bătălia cu poluarea e cam pierdută, oricât de mult credem noi că facem ce trebuie cu sortarea, sunt deranjat că eu produc atâta poluare. Și mai sunt deranjat de faptul că nu pot arunca acel coș de fiecare dată când e plin. Pentru că tomberonul de reciclabile e aproape mereu plin. Acum m-am cam setat să-l arunc, chiar dacă nu e plin, în zilele în care a trecut mașina de colectare. Dar e un mic stres pe care nu vreau să-l umflu și mai mult citind etichete și acționând „și mai” responsabil, pentru că așa mă vrea statul. Statul să se ocupe de sticlele de plastic vândute de zeci de ani în magazine. Germania e la doi pași și 15 ani distanță, e imposibil ca nici un ministrul al mediului din Franța să nu știe de „Pfand”!

Pe de altă parte, mi se pare inutil să-i stresezi pe oameni cu zeci de reguli de sortare și colectare, când ei nu vor putea niciodată să compenseze nici a 10-a parte din poluarea pe care o generează când își cumpără o mașină prea mare pentru nevoile lor, când construiesc o casă mai mare decât nevoile lor, când nu le spui că reciclarea bateriei de la Tesla poate costa 4-5 ani de eforturi de sortare și reciclare.

Abordarea personală: arunc la reciclabile aproape tot ce nu e organic. Inclusiv hârtie, servețele, lemnișoare tăiate, ambalajele alea mizerabile din polistiren care cică nu se reciclează. Când am o îndoială asupra unui ambalaj, material, arunc la reciclabile. Pentru că știu că în lanțul de reciclare, la fabrică, cineva va ști unde să le pună/arunce. Dacă le pun direct în sacul Obama, știu aproape sigur că vor sfârși îngropate în pământ, întru propășirea financiară a șefului gropii de gunoi. În felul ăsta, îmi e mai ușor să trec cu vederea inacțiunea statului și transferul responsabilității pe umerii mei. Ca să nu zic că mă simt bine generând locuri de muncă și luptând cu AI-urile