Ai 19 ani și vrei să o tai. Nu mai asculta pe nimeni, fă-o!

Un raport OECD spune că jumătate dintre tinerii români cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani vor să emigreze. Studiul e din 2019 dar nu cred să se fi schimbat ceva de atunci. 17% dintre români sunt deja stabiliți deja în alte state, ceea ce transformă România în campion pe sate la categoria din țară scapă cine poate. Aproape 4 milioane de români și-au luat lumea în cap, sătui de venituri mici, bătaie de joc și nesiguranță perpetuă.

Mă pun în pielea unui tânăr de, să zicem, 19 ani. Am terminat liceul și ai mei mă bat la cap să mă duc la facultate. Nu sunt olimpic, dar nici prostul clasei. Aș putea să mai stau 4 ani prin școală, să îmi iau licența în ceva și să mă angajez în România. În același timp, mă uit la unchiul meu care e inginer și câștigă 30 de milioane, din care de-abia se descurcă. E băgat în rate până în gât, n-a mai fost într-un concediu din era glaciară. Ai mei au 20 de ani fiecare în câmpul muncii și își planifică banii leu cu leu, între factura la lumină, mâncare și o ieșire în oraș, mai rară ca o cometă. Majoritatea cunoscuților mei se descurcă greu cu banii, nu și-au mai schimbat mașinile de secole iar cumpăratul unei haine noi a ajuns lux. Având doar 19 ani, nu am prea multă minte, însă instinctul îmi spune că probabilitatea de a ajunge exact ca ei în câțiva ani este imensă. Oricât de bine m-aș descurca, nu voi reuși probabil niciodată să am o viață decentă. Să îmi cumpăr o locuință, să conduc o mașină bună, să merg într-o vacanță fără manele, să nu îmi rup de la gură ca să-mi iau un telefon sau o haină ca lumea. Da, ar fi și variante ca să fac bani mulți dar n-am stofă de interlop iar politician nu vreau să mă fac.

Și atunci, iau serios în calcul opțiunea plecării din țară. Toate socotelile, instinctul și bunul simț îmi spun că este singura soluție de a nu mă chinui inutil toată viața. Da, aș putea să mă târăsc ani de zile și în România, dar ca să ce? Să mă zgârii pe ochi că banii îmi ajung (în cel mai fericit caz) pentru un trai plat, care se rezumă la un pat, papa și o mașină pe care trebuie să o duc la service de câteva ori pe an. Chiar și cu mintea mea de adolescent înțeleg că nu vreau asta, că merit mai mult și că dacă am o șansă, trebuie să profit. Și atunci iau legătura cu vreun amic plecat prin Germania, Anglia sau Norvegia, îmi adun curajul și plec la drum. Voi face la început munci nasoale, o să-mi pice ochii în gură de oboseală, o să înjur de o sută de ori pe zi secunda în care m-am suit în avion dar toate astea o să treacă. O să învăț limba, o să mă calific într-o meserie, o să mă adaptez. Iar într-o zi, cu disciplină, multă muncă și un pic de inteligență, îmi voi depăși condiția. Voi câștiga destul cât să am cu adevărat o viață decentă iar în România mă voi duce din când în când în concediu. Nu pentru că nu o iubesc, ci pentru că am decis cândva că pentru o nu o urî, trebuie să plec.

Desigur, nu toți tinerii care spun că se gândesc să emigreze o vor face. Unii vor rămâne acasă, sperând că ceva se va schimba și într-o zi vor trăi mai bine decât azi. Am fost și eu în situația aia. Ani de zile mi-am spus că trebuie să aștept, că va veni un moment în care lucrurile vor intra pe făgașul normal. La 38 de ani m-am săturat și am plecat din țară. Am realizat târziu că în România nu se va schimba nimic fundamental. Și nu este vorba doar de bani, de cât câștigi, de lucrurile pe care poți sau nu să le cumperi. Este vorba despre absolut tot. Despre mizerie și corupție, despre câini vagabonzi și neam – prostie, despre nerespectarea normelor minime de conviețuire socială, despre lipsă de perspective și marginalizare, despre promovarea incompetenței în dauna valorilor reale. La un moment dat, îți spui că nu mai vrei să faci parte din mediul ăsta și te cari. Nu pleci doar ca să câștigi mai mulți bani, ci ca să scapi de atmosfera aia kafkiană, de absurdul unei vieți fără sens, de stagnarea care te sufocă până la exasperare.

Ai 19 ani iar instinctul îți spune că nu vei avea o viață decentă în România. Nu îi asculta pe istericii care țipă că a emigra înseamnă a-ți trăda țara. Când țara aia nu îți oferă perspectiva unei vieți decente, singura soluție e să o cauți în altă parte. Nu îi asculta pe amicii tăi de-o seamă cu tine sau mai vârstnici, care îți spun că nu merită să pleci afară ca să faci o muncă grea. Da, o vei face la început, dar apoi îți va fi mai bine. Mai bine întreabă-i când au fost ultima oară într-un concediu. Nu îi asculta nici măcar pe părinții tăi, care trag de tine să te duci la facultate, să îți iei diploma și să te angajezi. Mai bine întreabă-i câți bani au reușit să salveze în ultimii 20 de ani. Exact, mai nimic. Dacă vrei să pleci, nu asculta pe nimeni. Treci peste frici și orgoliu, peste teama de schimbare și rușine. Sunt cei mai mari dușmani ai tăi. Ia-ți rucsacul în spate și fugi să-ți construiești o viață cu care să nu îți fie rușine mai târziu. Mai bine să regreți că ai făcut ceva, decât că ai așteptat să facă alții ceva pentru tine. Nu o vor face niciodată, așa cum nu au făcut-o nici pentru mine.