Viitorul cinema-ului si televiziunii

Cu alte cuvinte, viitorul nostru. Pentru ca, recunoastem sau nu, suntem formatati de ceea ce vedem. Imaginile au impact mai mare decât ceea ce citim, ca sa incep cu un truism, as usual. Atât de mare incât nici nu mai avem timp sa ne gândim la ceea ce am vazut, creierul proceseaza singur, de capul lui.

Vali a facut ieri un scurt sinopsis la „Capernaum”, Capharnaüm in versiunea originala. Reactia lui a fost exact cea pe care am avut-o si eu la vizionarea lui. Cu diferenta ca eu cred ca e la categoria care trebuie, adica „Drama”. Dar poate n-ar fi rau sa fie si la „Horror”, sa-i mai trezeasca un pic pe amatorii de gen, sa le arate ca poti obtine frisoane si in viata reala.

De ce nu mai putem sa ne uitam la astfel de filme? Pentru ca am devenit niste dependenti de divertisment. Când mai vreau seara sa vad un film, observ ca abia mai gasesti ceva bun printre Marvel, horror, balarii si alte clone de Harry Potter. Ne putem uita fara probleme la o mizerie gen serialul ala cu Academia Umbrella, dar ni se intoarce stomacul pe dos la un film care picteaza o realitate actuala. Imi bag picioarele in conflictul lor din Siria, mai bine ma uit la ultimul Van Damme cu nota 3.0 pe IMDB. E normal, de ce ar vrea creierul nostru sa vada imagini cu copii morti pe plaje?

N-am vazut nicio „franciza” Marvel, n-am vazut nici macar filmul ala cu inelele. M-am uitat la inceputul din GoT si singurul lucru pe care mi-l aduc aminte e violul ala bestial (in sensul propriu al cuvântului) al blondei de catre monstrul ala. De ce era nevoie de scena asta? Fara ea filmul nu mai era bun? Participa asa de mult la poveste? Genurile „fantasy”, „supernatural fiction”, „superhero fiction” plus „comedie”, fac astazi cel putin 90% din audienta. Creierul nostru vrea sa se plimbe prin alte lumi, in alte parti, ca lumea asta e deja fumata. Sau prea greu de digerat. Vrem ceva light. Vineri seara, dupa o saptamâna de munca si certuri pe bloguri, la ce vrea creierul sa se uite?

Imaginile au un impact colosal. Iar acum stim mult mai bine decât acum 30 ani cum sa le folosim. Nu noi, ci cei care ni le servesc. O imagine iti poate activa dopamina, alta serotonina, iar alta oxitocina. Nu mai avem nevoie de celalalt, de alti oameni, pentru asta. La un alt post al lui Vali, 90 de oameni au dat „like” la un comentator care a zis ceva de genul „eu n-am prieteni, viata e mai simpla”. 900 de oameni – estimare proprie – din cei 20.000 care intra pe aici, cred ca e adevarat. Si poate ca este, pentru ei.

De multi ani se stie ca publicitatile in care pui un animal (de companie) vând mai bine un produs decât cele identice, dar fara câine. La fel ca fotografiile cu bebelusi. Unele studii – minore la vremea respectiva si chiar un pic uitate – isi demonstreaza puterea abia când cei care vor sa ne vânda ceva le scot de la naftalina. Viitorul cinema-ului si televiziunii sunt filmele sau emisiunile cu si despre animale, dar nu documentare gen BBC sau NatGeo. Succesul „like”-urilor si „share”-urilor la fotografii cu pisici e inca acolo sus. Foarte sus. Si abia acum va incepe sa fie exploatat cum „trebuie”.

Iar când se vor face si mai putini copii, vor avea (si mai) mare succes si filmele in care se vor arata bebelusi, indiferent de subiectul filmului. Sunt studii facute de studiouri de productie, care arata cum o scena finala dintr-un film oarecare, o scena de câteva minute, poate face succesul unui film. Iar scena aia e una in care se naste un copil.