O seară cu muci la Enescu

scris de Dragoș

Citeam despre ‘turismul la vârsta a treia‘ deunăzi și m-a pălit corelația. Zic “pălit” pentru că sunt vasluian de capitală, cult nevoie mare.

În viața mea de tânăr inginer am mai fost de câteva ori pe la Sala Radio, pe la Ateneu, pe la Sala Palatului. Nu mă omor, dar o dată pe an mai ajung. Ultima dată la Radio mi-a plăcut Stravinsky – pentru mine un declic al muzicii de filarmonică. Așa că am făcut rost de bilete pentru luni de pe un site reputabil de combinații și m-am dus cu mândra de mână la concert, să-i arate moldoveanul unde e toporul lui Mahler la festivalul lui Enescu. 

Bașca în sectorul A: cea mai bună acustică, cea mai bună companie, pompă, circumstanță și rășini. Parcăm, intrăm.

Imediat apare un prim augur numărător de ouă: Adrian Năstase în carne și oase, salutându-se și pupându-se cu spectatorii, zece rânduri mai în față. Seara nu avea să fie bună.

Mă înfig în scaun, îmi pup consoarta. Îmi șterg sudoarea frunții, că doar nu e posibil să climatizezi o sală de concert într-o zi decentă de toamnă. Sunt nervos și transpir.

Mă foiesc, caut o poziție bună, mă pun picior peste picior, dau cu genunchiul în scaunul din față. Tragedie: în fiecare scaun de pe vremea lui Ceașcă sunt niște găuri pentru niște foste difuzoare, acum acoperite de un grilaj steampunk cum nici în Fallout 4 nu găsești, strânse de Dorel cu niște holzsuruburi. Holzsuruburi lăsate 2 mm în afară, că "n-a mai intrat, sefu’", îndeajuns încât să îmi rupă blugii (v-am zis că-s vasluian) fix în genunche. Levi’s 0-1 Sală Palatului. 

Dau niște morți în gând, ca-n societate, și aștept să înceapă. Trag ăia de arcuș de două ori pe Ravel și suntem pe drumul cel bun, zic eu. 

Nimic, nene. Nu începuse concertul, începuse porcaiala. Tusete, strănuturi, sughițuri, horcăieli, grohăieli, coptură galbenă. Ziceai că ești la Viena de Crăciun și că Dr. Evil a reînviat gripă spaniolă. Eram pe salon la pneumoftiziologie. Ulterior am simțit și un vânt din ăla cum numai în avion mai simți, dar măcar a fost pe silent. Ceva deosebit, amețesc de plăcere.

Se termină repede Ravel, începe Beethoven. În dreapta mea, o cucoană norvegiancă, olandeză sau evreică, una din trei, că vorbea cu h-urile alea aspirate. Nu neapărat grasă, dar în etate și solidă. Și o invidiam: eu nu pot arunca vocea din diafragmă, gros și ultra-bărbătesc, dar ea putea tuși cavernos de auzeam ecoul reflectat din celălalt capăt al sălii. Plămânii implodau, uragan categoria 5 la ieșire.

Nici măcar nu exagerez; a tușit prima oară (din multe) de am avut o extra sistolă. Mi-a percutat toracele și am crezut că am găsit, într-adevăr, nota maronie.

Văzându-mă într-o stare de apoplexie, prietena se oferă să facem schimb de locuri când se termină Beethoven, dar mă anunță că în spatele ei e o doamnă care își trage nasul. Nu mor, hai să încercăm.

Începe Stravinsky. Dezastru: sniff sniff, snort snort, muci în gât, muci în nas, muci înghițiți. Bun, înțeleg, ai 65-70 de ani și fumezi, nu îți mai pasă de viată, da’ cu mine ce-ai avut? Mă întorc o dată pe diagonală, mă uit cu coada ochiului. Mă întorc de două ori. A treia oară mă întorc la 180 și mă uit fix în ochii ei. I looked that woman into the windows of her soul… degeaba.   

A patra oară m-am întors și i-am întins un pachet de șervețele, pe care le-a refuzat. Nenorocire: mă sincronizasem cu mă-să (85+), care îi întinsese și ea o batistă crocantă și care a simțit pe loc nevoia, în mijlocul concertului, într-un intermezzo, să îmi explice cu vocea unei bunici care nu mai aude bine: “she asked me, not you”. 

Am crezut că se întoarce dirijorul. Nu auzisem niciodată o voce solitară într-o sală atât de mare. Intrasem în pământ.

Norocul meu a fost tocmai bătrâna, care mi-a oferit epifania serii și mi-a făcut cadou restul concertului. Am realizat atunci că nu mai conta, atinsesem deja nadirul si mai rău nu se putea.  Ăla a fost momentul în care am început să mă bucur de ultimele 20 de minute de Stravinsky. Am blocat totul în afară de scenă și am reușit să mai salvez ceva și pentru mine.

Se termină și Stravinsky.

Probabil lumea s-a simțit foarte bine. De asta dirijorul a fost nevoit să iasă și să intre pe scenă de 7-8 ori. Am mai văzut două trei bis-uri, dar aici, pesemne, a fost ceva deosebit.

M-am plictisit de aplaudat cum s-a săturat ursul de ghinde. A, că nu s-a ridicat nimeni în picioare e cu totul altă discuție; probabil a fost frumos, frumos pentru 8 bis-uri, dar nu pentru un ridicat respectuos. 

Mi-a părut rău pentru orchestră și pentru munca lor. 

De ce nu a fost afacere 300 de lei în loc de 400, cu doua zile inainte de concert cand era sold out? Pentru că am luat niște bilete ale unor turiști care nu au mai ajuns, și am aterizat într-un grup de străini bătrani, care nu mi-au lăsat impresia unei minime decențe. Unul dormea,  alta se mucea, alta tușea, mai toți vorbeau și șușoteau, alții erau aduși scaune cu rotile. Erau dezorientați, băteau cu pamele în genunchi când prindeau ritmul, ba am fost chiar întrebat dacă vor fi proiecții și filme, când au văzut ecranul mare cu led-uri.

Nu sunt arogant în tinerețea mea, dar cum spunea Vali, ce sens are? Suntem noi intrușii aici, că “nu intelegem” concertul și că muzica asta nu ne ocupă predominant preferințele? Sau sunt ei într-o impostură, că vin din obligația că “asa se face” și că “abia de la o vârstă  incolo” ajungi să apreciezi lucrurile mai fine în viață? Sunt eu nesimțit că mă întorc la o femeie să-i dau să-și steargă nasul, sau e ea că nu o interesează că problema ei poate deranja?  

Cu un gust amar, cu banii dați și cu pantalonii rupți, am conchis in doi că  poate nu suntem noi nelalocul nostru și că trebuia să ne bucurăm de concert, de muzică, de munca imensă a unor oameni. Frank Peter Zimmermann e un robot de cântat la vioară, iar Royal Philharmonic Orchestra e un trofeu al unor sute bune de ani-om de muncă, iar pentru asta am fost foarte recunoscători. 

Cu restul, însă, trebuie să ne obișnuim.