So, avem rețele de socializare, avem job-uri, avem muzică, avem vedete, avem planuri, avem atât de multă informație și diversitate încât orice nevroză ar putea fi justificată și numai prin atât, fără prea multe incursiuni analitice prin copilării mai mult sau mai puțin fericite.
Și, ce să vezi, mai avem și niște vieți. tot mai deposedate de farmec, de simplitate și firesc și tot mai apăsătoare. Vieți despre care ne plângem, vieți în care primim mai degrabă ce e toxic decât ce ar putea sa fie benefic.
Și tot în viețile astea mai avem de-a face cu un subiect care ne dă mare bătaie de cap și pe care l-am făcut cu toții atât de praf, încât a rămas din el o mare de teorii, care de care mai savante: cuplul. Adică treaba aia când, pe scurt, îți împarți spațiul intim cu cineva.
În principiu, ar trebui să fie ceva bun. Zic în principiu pentru că realitatea arată cu totul altfel, iar cuplul ăsta a devenit un fel de monstru pe care nimeni nu știe de unde sa-l mai apuce. Mă rog, trebuie să recunosc că de regulă, noi, femeile, credem că știm și urlăm isterice că n-avem cupluri sau că le avem ca vai de ele pentru că bărbații de azi, doamne, nu știm ce s-a întâmplat cu ei (aș reține cuvântul nevroză).
Vorbeam cu Vali să îmi dau cu părerea-mi anonimă despre rolul bărbatului într-un cuplu de 30+, ca o femeie aflată în mijlocul iureșului, să zicem. Nu neapărat al unui cuplu. Și tot învârtindu-mă în jurul subiectului, mi-am dat seama că bărbații au o la fel de vaga noțiune despre cuplu ca și femeile și că doar au rămas cumva vinovați prin tradiție pentru că „nu merge”.
Cum am ajuns aici? Habar nu am. Mă bazez doar pe bun simț și pe observație să cred că acest talmeș balmeș nevrotic ni se datorează în egală măsură. Facem atâta zgomot pentru nimic, a se citi discutam atât de mult despre cuplu, despre rolul ei, despre rolul lui, despre cât loc să dăm sexului, cât copiilor, cât job-ului, încât s-a dus naibii, cum să-i zic…șederea aia în doi, compania autentică, indiferent cât durează în timp sau în intensitate (bine ar fi dacă am renunța să credem că e pe viață și să trăim fără auto-limitări temporale și planuri de eternitate…).
Ne-am transformat în cupluri, ne dorim cupluri, dar habar nu mai avem să fim el și ea și atât. Fără să cerem, fără să impunem, fără să așteptăm, doar savurând bucuria de a fi lângă un om care ne place și pe care, pentru că ne place, îl acceptăm cu toate neajunsurile lui. Trăim cu impresia că știm, fiecare în parte, ce ar trebui să gândească celălalt, ce să spună, cum să ne iubească, cum să se certe etc. Dar dacă am da restart și am spune: nimeni nu știe nimic de fapt, ideea e să învățăm împreună? Poate că atunci rolul bărbatului ar fi să fie bărbat și al femeii să fie femeie și de aici totul ar curge firesc, probabil. Știu, logica simplă nu e foarte sexy, așa încât o să continuăm să facem mult zgomot pe această tema. Pana la urmă, asta am făcut și eu: )
Ah, ca mai toți deștepții de pe lumea asta, eu zic că treaba e simplă. Că problema nu este decît faptul că încercăm să definim nenorocirea aia de ‘cuplu’, și că în ziua de azi cuplurile sunt mult mai ‘dinamice’ pentru că sunt prea multe lucruri de făcut, și tentațiile sunt prea mari. De fapt, mint, nu tentațiile sunt prea mari, ci frustrările pe care ni le strecoară în minte cultura pop din ziua de azi (muzică, seriale, filme, reviste, site-uri). Suntem niște frustrați pentru că vedem în seriale, citim pe site-uri că se poate să avem mai mult și trebuie să avem mai mult…
Și de-aia s-a dus naibii ideea de cuplu. Pentru că încercăm să forțăm frustrările noastre pe el, și uităm și de ce am început să fim în cuplul ăla.
Zoso, scrie si tu cu font mai mare partea cu „scris de ….”, sa nu mai pierd minute in sir aiurea !!
Daca si femeile ar avea un pic de gust bun in materie de barbati, ce bine ar fi…
Dar cum marea majoritate vor golani de care sa se planga prietenei, eu ce alegere am? Sa fiu domn si singur sau golan si sa fut ceva? Decizii… decizii…
Dojo, gasitul e problema. Ma uit in jurul meu, in cooperativa si vad multi oameni, barbati si femei, singuri, dedicandu-se corporatiei, nemaiavand timp pentru ei, sa-si gaseasca perechea. Nu mai vorbesc de a face copii. Sunt multi care sunt si divortati.
Problema, cred, ca e tot economica. Cand nu ai siguranta zilei de maine, esti alergat 12 ore pe zi pe plantatie, sub amenintarea de ati pierde job-ul, nu-ti mai arde de romantisme si esti prea obosit de a te mai „consuma” si intr-o relatie. Fiecare traieste pentru el.
Gaseste omul potrivit. Iubeste-l, lasa-te iubita. E simplu.
Articolul e bun. Dar am senzația unor generalizări. Și de obicei tindem să proiectăm în afara noastră ceea ce e în noi. Sunt cupluri și cupluri, nu toți au problemele ăstea…
bun.nimic nou, dar bun.
Deci despre ce a vorbit doamna? Ca n-am ramas cu nimic.
Fara suparare dar asta este genul de „multa vorbaraie, putin continut”.
Ce a spus Dojo mai sus este, practic, esenta cuplurilor.
Apropos, nu stiu cum se face dar in sapte ani de casnicie si cu un copil nu mi-am pus niciodata intrebarile de genul asta. Poate-s eu mai de moda veche sau poate am avut, pur si simplu, noroc.
Ana, sa mai postezi aici daca te lasa Vali. In rest, just live and smile!
@Dorin + 1
@ ana –
(bine ar fi dacă am renunța să credem că e pe viață și să trăim fără auto-limitări temporale și planuri de eternitate…).
Da, corect, pentru ca e logic sa te implici total intr-un cuplu – bani la comun, apartament comun, copii, masina, planuri, vise in care sa-l incluzi pe celalalt, fara sa crezi sau macar sa speri ca e pe viata. Din punctul meu de vedere daca nu te astepti sa dureze nu o sa dureze, in primul rand, si nu o sa fie o implicare totala, in al doilea rand.
Problema nu e ca vrem sa tina prea mult, problema e ca nu suntem dispusi sa ne asumam faptul ca o relatie care tine prea mult are nevoie de sacrificii din partea ambelor parti. Zic.
@dojo, cam asta am incercat sa spun, dar, deh, sunt femeie, „multa vorbaraie”, vorba lui cristi
esenta e sa let it be si sa traiesti.
mie mi se pare ca ne torturam trairile cele mai autentice ca sa fim intr-un anumit fel, sa respectam niste conventii, etc.
multumesc pentru toate parerile, faptul ca le aveti si le expuneti inseamna ca suntem vii si ne preocupa. si clar, nu trebuie sa avem aceleasi pareri, ele vin din experiente personale, fireste. de aici nevoia unora de a contesta ce spun altii,,,
daca la finalul zilei suntem bucurosi, in cupluri sau nu, eu zic ca meritam aplauze
@Cristi, felicitari. Noi avem 11 ani si vine si o fata in februarie. Nici io nu am prea stat sa teoretizez, probabil ca e mai bine sa punem in practica
@Bancosul – vremurile s-au schimbat, clar. Dar inca poti gasi pe cineva, daca doresti. Si in alte domenii este moarte curata (ma gandesc de pilda la medici, chiar am exemple de cupluri misto de tot in sectorul asta), dar inca mai poti misca una-alta. Trebuie sa fii deschis. Nu am avut multe relatii, dar niciodata nu am stat decat pe ideea de ‘termen lung’ si nu mi-am pierdut vremea cu aventuri. Cand mi-am dorit sa-mi gasesc mascul, mi-am gasit in mai putin de 2 luni (si nu-s deloc o frumusete rapitoare, nici bogata sau cu alte calitati – nici macar ‘balcoane’ mari nu am :D).
Ma gandesc ca e un nou trend sa fii singur (nu te mai goneste nimeni sa te mariti si sa faci copii) si oameni is mai pretentiosi. Io am avut cateva chestii pe lista: sa fie destept, sa munceasca, sa nu fie ‘beutor’, sa nu fie fustangiu. Nu am asteptat masina la scara, nu am vrut vacante costisitoare sau alte rahaturi.
O fi si chestie de noroc, naiba stie …
@dojo – comment #2: + 1000. Atat de simplu. Tine de maturitate.
@ana: prea multe influente exterioare care iti spun ca tre’ sa fie aratos ca Bond, bogat ca Gates, destept ca Chris Langan te vor duce (nu pe tine in particular) ca femeie in zona 30+, cu o colectie de frustrari si idei preconcepute astfel incat nu vei putea sa-l vezi pe „the real” @Gaelex pentru simplul motiv ca „a fi gentleman” va fi in permanenta echivalat cu „aha, asta vrea doar sa mi-o traga”.
Si-atunci te cufunzi in munca, ti-o tragi random cu ce agati prin cluburi si te plangi ca „best case scenario” iti gasesti un zidar care sa te respecte si care sa se poarte frumos cu tine, dar cu care ti-e rusine sa iesi in lume pentru ca … nu e Bond/Gates/Langan.
P.S. Lucrez intr-o cooperativa cu 90% femei si, din varii motive (probabil datorita longevitatii relatiei + 2 copii la activ), joc rolul de confident / psiholog.
Omule, iubeste si lasa-te iubit! In cuplu sau important e sa iubesti si sa te simti iubit!
sau nu*
@paul, cu tot respectul, daca o femeie (si e valabil si pentru un barbat) are o lista pe care bifeaza niste lucruri de genul celor enumerate de tine, merita orice colectie de frustrari si inca in plus….
@radu-mihai, as simple as that! multumesc!
Instinctul e cel mai important atunci cand intrii in vrie intr-orelatie de cuplu, Ana din ce imi eu seama din tot articolul asta care e scris bine si cuprinde mai toate situatiile concrete de azi. Totul pleaca de la faptul ca femeia are acum, in societatea moderna putere asemena partii masculine si astfel nu mai pune in comun tot atat ca si in trecut… in relatiile de cuplu.