Tipuri de vineri

Tipuri de vineri, sau cum să faci un text din nimic:

Acum ascult acest canal „live”:

De fapt, astăzi mi-am adus aminte cât de interesant a fost Eduard Jurist.
Iar eu am scanată seria de cărți „Dutu și Lucu” (btw, am avut un prieten la bloc, Duțu)

5… DOUĂ ZILE

M-am trezit și m-am uitat îngrozit la ceas: șapte și jumătate! Iar am întârziat. Am sărit din pat și am alergat la baie. Am apucat tubul cu pastă de dinți și l-am apăsat cu putere. Nu voia să iasă nici un pic. Enervat, l-am apăsat cu ambele mâini. De parcă ar fi fost umplut cu smântână, toată pasta a țâșnit, o parte ajungând pe fața mea, iar restul pe oglindă.

M-am spălat repede și am fugit la bucătărie, unde mama îmi pregătise de mult laptele. Când m-am așezat, am tras fața de masă, laptele s-a răsturnat: o parte pe masă, restul pe jos. Am lins o picătură, cât a mai rămas în ceașcă. Restul îl lingea șoricarul Ancăi. Am ieșit val-vârtej pe scară. Ascensorul era blocat la nouă. Am luat-o pe scări. Am trecut ca fulgerul pe lângă tovarășa Elefterescu de la doi. Am auzit în urma mea :
– Copiii de azi nici bună dimineața nu știu să mai dea!
Am ajuns în stradă. Nici urmă de troleibuz. Noroc că nu stau departe de școală. Am luat-o la fugă. Când am ajuns, profesorii intraseră în clasă de zece minute. Am intrat, totuși. Prima oră aveam matematica.
– Vă rog să mă scuzați …
– Iar, Duțuleanu? Iar?
Profesorul era foarte nemulțumit.
– Măcar ți-ai făcut problemele?
– Mi le-am făcut, tovarășe profesor …
– Fii bun și dă-mi caietul …
– Da, tovarășe profesor …
Deschid servieta și rămân încremenit.
– Ce s-a întâmplat, Duțuleanu?
– Am uitat caietul acasă …
– Eram sigur.

Clasa râdea. Parcă lor nu li se întâmplă! Lor, care lor? Lui Fotiade nu i se întâmplă, nici lui Mircea nu i se întâmplă. Dar lui Motîlcă i se întâmplă. Bravo, ai ajuns să te compari cu Motîlcă!
Profesorul mă trimite în bancă și-mi ține o prelegere despre punctualitate și corectitudine. Are dreptate. Dacă nu pot dovedi contrariul, sunt vinovat. A trecut prima oră. La ora următoare, alt necaz : mă ascultă la geografie. Și tocmai la geografie am trecut mai repede peste lecție, pentru că aveam două note.
În recreație, mi-am scos sandviciul pregătit de mama și pus de ea în servietă. L-am desfăcut din șervețel și — buf! — l-am scăpat pe jos.
– Vezi, îmi spuse ironic Țopa Florin, se confirmă teorema că sandviciul cade întotdeauna cu gemul în jos.
Așa era. L-am aruncat la coș. O să-mi iau un covrig de la toneta de peste drum. Ajung la tonetă, cer covrigul, mușc din el, și constat că n-am la mine nici un ban. Mă ia cu frig . . .
– Alecule! Alecule! îl strig pe Alecu Iliade dintr-a cincea, pe care-l văd la gardul școlii. Împrumută-mi repede un leu!
Alecu vine și mă salvează. Îi spun că am pentru el niște timbre, îmi spune și el că o să stea în fiecare recreație la gard, pentru cazul că mă mal duc după covrigi fără bani. E simpatic puștiul.
Urmează ora de română. Știu perfect analiza literară. Dar tovarășa profesoară îmi cere niște explicații în probleme de gramatică. Mă încurc și, cu chiu cu vai, scot un șase. La sfârșitul orei se discută și unele probleme de dirigenție. Diriginta noastră e foarte nemulțumită de disciplină (indisciplină) clasei. Dă diferite exemple.
– Și Duțuleanu o trage de coade pe Nela Mititelu . . . aud pe nu știu care din clasă.
Sunt revoltat. Cum a putut să scornească o asemenea, o asemenea, o asemenea … când Nela Mititelu nici n-are coade! E tunsă băiețește. (Ea spune „ca Mireille Mathieu”).
Când plec de la școală, sunt atât de indispus de toate cele întâmplate, că, fără să-mi dau seama, o iau agale pe străzi și mă opresc privind în toate vitrinele. Nici eu nu știu ce am văzut în ele… Când ajung acasă, mama tocmai strângea masa.
– Ce s-a întâmplat, Gabi? mă privește tata sever. Ați avut o oră în plus?
Anca mă privește zâmbind. O să mănânc singur, la bucătărie. După-masă, duc tratative cu părinții să mă lase să merg la Lucu.
– Nu te duci nicăieri! Stai să-ți înveți la geografie. M-am întâlnit cu tovarășul profesor și mi-a spus care e situația.
Înghit în sec, O să-i dau un telefon lui Lucu … O să vină el la mine. îi dau. Lui Lucu îi pare rău, dar tocmai astăzi merge la teatru cu părinții.
îmi fac lecțiile și, după ceaiul de seară, mă culc supărat foc. Nici la televizor nu mă mai uit. Adorm și, când dormeam somn adânc și fără vise, deșteptătorul începe să zbârnâie ca mașina de pompieri. Sar buimac și mă uit la ceas : e șapte fără un sfert. N-am întârziat. Totul n-a fost decât un vis rău. Respir adânc, mă frec la ochi și mă dau jos din pat. Lângă pat se gudură Șori — șoricarul soră-mi. Dă din coadă prietenos. Degeaba, nu-i dau nici un pic de lapte. Oricum, îl răsfață Anca . . .

De obicei, nu întârzii. Dimpotrivă, am un reflex. Mă trezesc cu câteva minute înainte să înceapă deșteptătorul să sune. Ca de exemplu, astăzi.. . Am deschis ochii și, când colo, e șapte fără un minut. Mă scol vioi din pat și trec la baie. Mă spăl, mă pieptăn, mă îmbrac, îmi cercetez ținuta, îmi beau laptele, mai controlez o dată servieta pregătită de cu seară. Da, totul e în perfectă regulă.
Pe scară mă întâlnesc cu tovarășa Elefterescu de la doi.
– Săru’ mâna.
– Bună dimineața, băiețel, ce mai face mămica?
– Bine, mulțumesc.
Când ies în stradă, troleibuzul e în stație. Mă urc. în cinci minute sunt la școală. Prima oră, geografia. Tovarășul profesor privește clasa zâmbind :
– Astăzi ascult voluntari .
Ridic mâna.
– Duțuleanu? Bravo, poftim la tablă . . .
Iau un opt cât un covrig mare și proaspăt. Astăzi nici teorema cu sandviciul, în ce mă privește, nu se confirmă. Mama mi-a pus în servietă niște uscățele. Le ronțăi cu plăcere, privindu-l cu ironie pe Țopa. (Lui i-a căzut pe jos sandviciul cu brânză. Desigur, cu brânză în jos.) Țopa e îngrijorat că urmează matematica.
Într-adevăr, la ora următoare Țopa e scos la tablă și se încurcă la demonstrație.
– Cine știe?
Ridic mâna.
– Poftim la tablă, Duțuleanu!
Fac demonstrația și primesc un zece chiar în nasul lui Țopa, care se mulțumește cu un cinci.
Acasă, la masă, tata e vesel. A luat bilete la teatru pentru toată familia. Numai Anca e bosumflată. Mama i-a spus că, dacă nu se duce la dentist, n-o ia la teatru.

…Nu mai știu ce piesă s-a jucat, dar mi-a plăcut foarte mult. A fost o zi foarte frumoasă. Mă culc și adorm repede, somn adânc . . . și, brusc, sar speriat. Mă uit la ceas: e șapte fix. Reflexul a funcționat perfect. Dar astăzi e duminică și am voie să dorm până la opt. Totul n-a fost decât un vis. Dar un vis frumos. Nici nu se compară cu primul!
Mă scol și mă duc căscând la baie. Dau să intru, când o văd pe Anca îmbrăcată frumos, pieptănată și gata de plecare.
– Încotro așa de dimineață? mă mir eu. Că doar cinematografele încă nu s-au deschis.
– Avem adunare la școală, spune soră-mea ridieîndu-și nasul spre tavan.
– La școală?
Și atunci îmi aduc și eu aminte că, astăzi, și în clasa noastră va avea loc . . .

6… CONCURSUL

Eduard Jurist (n. 22 februarie 1928, Chișinău, România – d. 2004, București, România) a fost un scriitor (de literatură pentru copii și proză science-fiction) și dramaturg român.
S-a născut într-o familie de evrei, mama sa, Isabela, era profesoară de limbi străine, iar tatăl său, Mozes Jurist, era funcționar.
După absolvirea Liceului „Matei Basarab” din București (1946), s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Încă student fiind, a fost angajat redactor la secția de literatură pentru copii a Editurii de Stat. În această perioadă și-a început activitatea de scriitor și de traducător. În 1948 s-a transferat la Radiodifuziunea Română, unde a lucrat mai întâi ca redactor, apoi ca șef de secție la emisiunile pentru copii și tineret.
A decedat în anul 2004, în București.

 

Am avut la un moment dat o discuție destul de aprinsă cu o duduie de la nu știu ce Universitate, despre dreptul de a scana și împărți cu oamenii cărți din bibliotecă. I-am spus că nu am o problemă să scanez cărți din 1988, de acum 30 de ani, mai ales că ele se găsesc aproape la orice Bibliotecă județeană, pot fi împrumutate oricând.
Mai ales în era aceasta, când cărțile costă 5 lei (dacă le vând ziarele), și de cele mai multe ori stau necitite…
Oare Eduard Jurist s-ar supăra, dacă (ar mai trăi și) ar afla că un copchil ca mine pune texte de-ale lui pe net?

Două zile… foarte des îmi aduc aminte povestirea, pentru că… așa e viața, toată viața. Precum în capitolul citat.

Din când în când îmi aduc aminte și de „Bravo, ai ajuns să te compari cu Motîlcă!„, o expresie care înseamnă mult mai mult decât pare.

alte „mostre” de Eduard Jurist: