tatăl curios

Spital. Lume. Înghesuială. Agitaţie. Doctoriţa se scuză către cei care aşteptau la consultaţie, a apărut o problemă urgentă la chirurgie şi trebuie să plece. El e netulburat. Venise cu nevasta şi cu fiica la ceva control. Fetele stau cuminţi într-un loc. El, cu borseta şi cu cheile de la maşină în mână, inspectează. Maşina de cafea. Apasă pe 3 butoane, se uita dacă îi face cafea. Nu bagă monede şi mai apasă o dată. Neinteresant. Bancomatul. Stă 2 minute în faţa lui şi pleacă, lăsându-l cu un ecran clipocind. Se îndepărtează rapid. Vine o asistentă să bage cardul, dar renunţa. Ecranul anunţa că bancomatul nu mai funcţiona. Uşa glisantă e la rând. Îi inspectează mecanismul. O freacă de câteva ori să fie sigur că funcţionează. Verifică două uşi pe care scria „sală de operaţii” şi „depozit” şi e dezamăgit că sunt închise. Merge gânditor şi e tulburat de un asistent, care dă peste el cu un carucior cu pacient în el. Vede un scaun salvator. Începe să se joace cu cheile sau cu fermoarul borsetei, inspectand fiecare persoană care intra în cabinet. Mai întreabă de 2 ori cine e ultimul la rând, să fie sigur că nu îl păcăleşte pe el cineva. Încearcă să o tragă de limbă pe asistentă dacă „doctoriţa e bună de ceva”.

…moment în care îmi vine rândul să intru şi am pierdut restul poveştii…

Singura fază jenantă e că tipul de 50 de ani nu era un jerpelit sau unu’ venit pentru prima oară la curent fără pedale. Era un bucureştean cu ceas de aur, cu mobil scump, cu maşină străină, cu nevastă cochetă, cu fiică îmbracată de fiţe, toţi cu moace de intelectuali. Dacă el se comportă aşa, ce pretenţii să mai avem de la ăia cu 8 clase?