În spatele Unirii e o idee, iar ideea pare mișto

N-a fost demult, să tot fie vreo 200 de ani și un pic, de câmd un grup de troli din Transilvania a compus o scrisorică extrem de obraznică prin care anunța una din marile puteri ale lumii un lucru extrem de interesant: „bă, vedeți că pe-aici, am înțeles, războaie, chestii și orgolii, dar printre voi suntem și noi, care nu suntem nici unguri, nici sași, nici secui și, cel mai important, suntem aici de dinaintea voastră. Ați auzit de imperiul Roman, de împăratul Traian? Da? E, noi suntem ăia. Noi chiar încă vorbim latina, mai bine decât voi”.

Din păcate n-am reușit să găsesc textul complet al acestui document. Probabil se află într-un depozit împuțit trecut în acte drept „muzeu” unde dezvoltă mucegai și alți paraziți, cunoscuți sub numele de muzeografi. Dacă vreți să știți nivelul de muzeeală mediu din România mergeți în centrul frumosului oraș Brașov, acolo, fix în centru, e o clădire, aia e Muzeul de Istorie. Exact la intrare, înauntru, era un panou lângă o vază. Despre vaza respectivă panoul spunea că este din secolul 4 sau 5 „p. Chr”. Am întrebat pe tanti de-acolo ce înseamnă „p. Chr”, pre-Christos, post-Christos, prin preajma lui Christos, ce mai e nou în materie de măsurare a timpului la Brașov și n-a știut săraca. Deci, acolo suntem. Dar e interzis să faci poze, da?

Dar, din fragmentele găsite pe internet, mi-am făcut cât de cât o idee. Chiar vă rog să o recitiți dacă găsiți, pe mine mă distrează tupeul teribil al acelor oameni. În afară de „bă, bozgorilor”, oamenii ăia zic cam toate chestiile enervante posibile.

Acuma, ideea că acești indivizi extrem de obraznici ar fi sau nu urmașii imperiului roman este controversată și extrem de dezbătută. Sunt convins că profesioniștii cu „p.Chr” studiază intens veridicitatea afirmației. Eu zic că nici măcar nu contează dacă e adevărat sau nu. Important e că ideea era atât de seducătoare încât oamenii au insistat foarte mult să o materializeze. S-o facă palpabilă.

Știi pe ăia care se întorc din străinătate cu o idee de afacere? Și iau 200.000 de euro de la părinți să renunțe la un job bine plătit în corporație să facă ceva biznis? E, așa s-a întâmplat și pe la începutul secolului XIX pe tot teritoriul a ceea ce numim azi „România”, tot felul de de-ăștia cu idei, doar că ei nu voiau să deschidă o afacere ci direct o țară.

Dom’le, știi cum era să faci o țară în anii ăia? Cam ca o firmă în anii ’90, nu era legislație, nu era nimic, o junglă întreagă, se mergea pe bâjbâieli, sălbaticii ani pașoptiști, cum au rămas în istorie. Ți se pare greu să obții acum o autorizație de construcție pentru un garaj? Îmchipuie-ți ce acte-ți trebuie să construiești o țară. Și stai și te gândești: bă, s-a dat șpagă să se facă Mica Unire? Hai să ne uităm un pic la noi, unii la alții, și avem răspunsul: evident că am dat și șpagă. Și au fost mii de manevre. Și zeci de mii de discuții gen „băi, hai că știu eu pe unu la otomani, lucrează la ei la externe, am fost coleg cu el la Paris, ne face ăla o intrare” și „îl știu pe ducele Xvanov de la St. Petersburg, că am fost combinat cu soră-sa cât am fost la Viena, nu s-a legat, dar am rămas prieteni, ne spune ăla ce mai zice țarul”.

Și în timp ce lucrau în ițăraia asta complicată, cu vreo câțiva dictatori și nebuni prin zonă, nu era un Putin, erau șapte Putini în jur, toți extrem de puși pe bătaie, și trebuia să jonglezi cu toți, mai aveau timp și de propagandă. Se îmbată într-o seară ăla de la Brașov, Mureșianu, scoate o poezie de-aia cu romani de-ți stă mâța-n coadă. Mai rade o vadră de vin, „Antoaneee, adă clavecinul să facem o melodie”. Anton Pann trage un pian de-ăla mic de chefuri lângă el și, țac-pac, fac un imn de scoală românii din morți.

Te uiți în zilele astea și ți se pare foarte plicticos imnul ăla, că-i lung și trist, dar gândește-te, în vremea aia melodia asta era ca aia din Game of Thrones. Trebuie să fi fost ceva, să fi fost la modă, să fi zis ceva interesant, că 150 de ani mai târziu, în cel mai îmbâcsit și trist comunism posibil, când întunericul acoperise întreaga țară, au ieșit ăia în stradă și și-au adus aminte de cântecul ăsta. În ’87 cântau asta muncitorii de la Steagu, și ăia erau muncitori, nu prea știau versurile, dar știau ideea. La fel și-n ’89.

Și ideea, că tot revin la ea, ideea e că cumva noi suntem ăia, urmașii Romei, că suntem aici de mii de ani, că avem ceva ce ne leagă și ne face să ne simțim mai confortabil unii cu alții. Sunt popoare care sărbătoresc independența, noi sărbătorim că ne-am adunat laolaltă să facem o horă, o băută, o combinație. Nu-s multe lucuri, niște cuvinte, niște poezele proaste, niște mâncare, un pic de artă, un mod de a vedea lucrurile atât de arogant încât să ne facă să credem că știm noi mai bine decât alții ce e mai bine pentru noi.

24 ianuarie a fost startul oficial al unei aventuri destul de halucinante dacă stai să te gândești bine. N-au fost mulți cărora să le fi ieșit faza. Sunt sute de nații în lume acum care nu au țara lor. Și totuși, oamenii de aici insistau ca adunătura asta de valahi, moldoveni, ardeleni și chiar și bănățeni să se numească „România”, că ăsta era numele imperiului Roman, apropo. Circulă o legendă despre Kogălniceanu, care ar fi fost primul care ar fi zis cuvântul „roumain” și „Roumanie” când se referea la ai noștri. I-a tras piticul de mustăți pe francezi, „bă, vedeți că noi nu suntem vlahi sau moldoveni, suntem români, compris?”.

Repet, nici măcar nu contează dacă ideea este adevărată sau nu, contează că e atât de mișto încât milioane de oameni au pus umărul s-o facă realitate. S-au certat cu tot felul de regi. Au plecat în război. Au tras cu dinții de ea. N-au renunțat nici când țara era doar câteva județe din Moldova. A ieșit la fel de glorios ca imperiul Roman? Unii ar zice că nu. Bine, să nu uităm că nici Roma n-a fost construită într-o zi.

Și știi care-i faza cea mai mișto? Că fiecare dintre noi ținem la ideea asta cu dinții, de-aia ne certăm ca chiorii toată ziua, că avem pretenții de la noi, de la români. Noi vrem să fim meseriași, nu să umblăm cu șlițul desfăcut pe stradă. De-aia toți reproșează tuturor toate neajunsurile. Nu vezi ce pretenții avem de la români? Nu vrem să fie japonezi, elvețieni sau nemți, vrem să fie români de-ăia, meseriași, educați, care nu scuipă pe jos, care construiesc autostrăzi și viaducte, care sunt o forță în Europa, că asta contează, de-astea. Când te cerți cu rumânul de lângă tine nu-l vrei transformat într-un neamț serios ci într-un român premium.

Suntem atât de obsedați de ideea asta că vorbim toată ziua de ea, serios, cât de des rostești „român” și „România” zilnic? Nu contează că o faci peiorativ sau nu. Ca bărbat, după sex, cel mai des te gândești la România, și români, și ce rahaturi n-au mai făcut ai noștri, că noi, pe bune, undeva adânc în sufletul nostru, în esența noastră, că din asta ne-am născut, avem impresia că suntem urmașii Romei și am ajuns vai de capul nostru, parcăm pe locurile pentru handicapați. Păi noi am construit civilizația, băi, am teraformat planeta, cum naiba am ajuns să ne certăm pe pensii?

Și dacă ideea asta nu moară, că văd că refuză să moară la cât de mult vorbește lumea despre ea și dacă privim istoria începută în 24 ianuarie ca o aventură a acestei idei, păi atunci am o veste și mai bună. În toate aventurile, absolut în toate, că asta-i regula, există un moment nasol al poveștii. Momentul în care eroul este la pământ și toate sunt împotriva lui. Când Luke Skywalker este sub schele și împăratul dă să-l omoare. Când Prâslea zboară pe ghioniaie și nu mai are carne să-i dea. Când Voldemort pare să câștige și armata de orci e de neoprit. Ei, dacă eroul nu moare, ce urmează după este spectaculos, e momentul ăla glorios din aventură, explozia, atacul final, momentul de chatarsis, ăla care te face să te ridici de pe scaun și să zic „bineeee, măăăăăăă”.

Ei, dacă eroul acestei aventuri este ideea de România, și dacă ți se pare că o duce nasol, că este în cel mai prost moment al ei, mai așteaptă puțin. Dacă nu moare, urmează ceva spectaculos.