De ce nu vor românii să fie fericiți

Toți am strâmbat din nas la articolul ăsta, care spune că nu știm să fim fericiți și să ne bucurăm de moment.

Dacă suntem în concediu, fie băgăm în noi ca sparții, fie suntem deranjați că nu e ca acasă, fie nu ne place că e prea multă ordine și civilizație și ne stă în gât. Dacă suntem la mare, trebuie neapărat să băgăm în noi ca sparții și să facem plajă și baie cât mai multă, nu contează că ne arde soarele și ne doare capul sau ne înecăm. Dacă suntem la munte, musai să facem niște mizerie prin pădure în timp ce ne plângem că e mizerie în pădure, după care să ne înghesuim la aceleași obiective cu toată lumea. Și trebuie neapărat să dăm muzica mai tare decât vecinul de la grătar, ca să nu ne strice el cheful nouă, ignorând complet că stricăm cheful altora.

Și dacă se poate să distrugem ceva sau să lăsăm mizerie, pentru că așa fac și alții și “broken windows” e doar o teorie, nu știm noi din astea, dar ne vom plânge data viitoare când cele două bidoane goale aruncate pe jos se vor transforma în 20 și apoi în 150 și locul ăla nu mai e frecventabil.

Mă uitam la gașca asta de tineri care veniseră în parc să facă un picnic. Aveau niște bere, niște senvișuri, un radio. În stânga jos se vede piciorul meu, n-am făcut zoom, atât de departe erau, dar aproape că nu se auzeau, atât de încet cânta muzica. Au terminat, au strâns tot după ei, au plecat.

În weekend, am ieșit cu niște băieți la căutat de vipere și șopârle, undeva la vreo 30km de asfalt (ocazie cu care am aflat că trebuie să scap de una dintre mașini, de preferință passatul, și să îmi iau ceva mai înalt). În timp ce sortam echipamentul acasă, aveam un zâmbet larg pe bot, cu gândul că am dormit în hamacul ăsta, am tăiat mielul cu cuțitul ăsta, am aprins focul cu ăsta și tot așa.

Fericirea implică muncă. Munca de dinainte, munca de după. De aia articolul ăsta nu a prins la noi, i-a dat o prietenă share, a luat un like, pentru că fericirea cade din copac.