19 August 2010
Sute de şomeri sau lucrători necalificaţi, oameni fără şcoală din comunele din jurul Bucureştiului s-au îmbogăţit din intermedierea tranzacţiilor imobiliare. Între 2007 şi 2008, perioada de maximă creştere economică a României, „pontagiii" (vânzătorii de ponturi) au pus la saltea sute de mii de euro, unii chiar milioane, bani pe care i-au cheltuit cu aceeaşi uşurinţă pe distracţii costisitoare şi un stil de viaţă grandoman. Cele mai multe dintre aceste averi s-au topit astfel la fel de uşor cum au fost făcute.
Fără multă carte în spate, dar cu un talent înnăscut pentru a îmbrobodi proprietarii de terenuri şi potenţialii cumpărători, Lilak câştiga în urmă cu trei ani până la 100.000 de euro pe lună, mai mult decât orice preşedinte de multinaţională din România. Samsarul din Voluntari ne-a explicat secretul din spatele succesului său: „Dacă tu eşti îmbrăcat prost, cu o maşină foarte proastă, cu un vocabular prost de ţăran, nu ştii să dialoghezi cu un om într-un stil mai şmechereşte, mai vulgar, cum vorbeşte Becali, nu vinzi scump terenul. Ai luat o ţoală pe tine, o maşină bună, un telefon bun, un ceas bun pe mână, acelaşi cumpărător ia altfel de la tine terenu'. Automat îi creşte preţu'". În vremurile bune, mărunţelul Lilak îşi făcea apariţia pe câmp într-un Mercedes S Classe 400 CDI, purtând pe nas ochelari de soare, pe mână un ceas Rolex din aur de 10.000 de euro, şi încălţat cu pantofi "numai de la Raffaelli, de 1000 lei perechea". Samsarul povesteşte că era în permanenţă vigilent ca să nu-i scape nimic: "Trebuia să ţin în casă minim 100.000 euro cash pentru că la orice oră din zi şi din noapte cădea câte o combinaţie, cum îi spunem noi, şi trebuia să ai cash. Îi ţineam într-o pungă în şifonier".
A risipit 500.000 euro pe manelişti şi cazinouri
De luni până sâmbătă, Lilak inter¬media vânzări de terenuri în Bucureşti şi judeţele Ilfov şi Constanţa. Ziua muncea: "Luam unu' care cunoştea în sat acolo, îi dădeam 5 milioane-10 milioane: «Aleargă şi găseşte-mi terenuri»". Seara se bucura de rodul muncii lui: "În 2007, noi cheltuiam câte 1000-2000 de euro pe zi pentru că era vară, da? Aveam cele mai scumpe maşini, toate terasele cu lăutari, toate cabareturile şi striptease-urile erau ale noastre. La cazinou am pierdut în doi ani peste 300.000 euro. Pe oriunde vedeam un cazinou intram, dar cei mai mulţi i-am pierdut în Bucureşti la Mărul de Aur, la Queen, la Plaza. Într-o singură seară am pierdut 20.000, dar nu-mi păsa. Mai aveam bani acasă". Analizând retrospectiv, Lilak constată că apetitul pentru muzica de autor interpretată live a fost aproape la fel de costisitor ca şi ruleta ori pokerul: "Acum ne dăm seama că noi eram papiţoii la lăutari. Ei au crescut din cauza la nişte fraieri ca noi. Cred că am dat la lăutari până acum peste 200.000 de euro. Cei mai mulţi bani i-a luat Salam de la mine, peste 80.000. Pentru o singură dedicaţie i-am dat şi 2000 de euro. Ziceam că eu sunt cine sunt. Da' asta e prostia omenească, să-mi fie învăţare de minte". Când s-a prăbuşit piaţa imobiliară, samsarul din Voluntari a fost lovit din toate părţile: "Dacă acuma mă duc şi-l găsesc pe Florin Salam, nu mai mă cunoaşte. Când îi băgam în buzunar mii de euro, mă flata: «Tu eşti? Şefu', tu eşti?». Din pricina crizei, nici romantismul nu mai e ce-a fost: "Când aveam bani, aveam foarte multe femei. Sigur, era din interes, pentru că acum văd că nu mai am succes. Mercedesul S Classe pe care am dat 47.000 euro l-am lăsat amanet în 15.000 şi l-am pierdut anul trecut, când începusem să am probleme cu banii. Am ajuns să vând un teren care valora 30.000 de euro cu 2000 fiindcă nici măcar bani de motorină şi ţigări nu mai aveam. Mai am o casă lângă Europa, care valora 140.000 euro acum doi ani, iar acum preţul a ajuns la 35.000 euro şi nici pe ăştia nu pot să-i iau. Acum pe cuvântul meu dacă îmi dă cineva 30.000 dacă n-o dau. Pentru că nu mai am bani. Am cumpărat terenuri şi am rămas cu ele". Lilak conduce acum "doar" un BMW seria 5, însă priveşte scurgerea timpului la ceasul Rolex din aur şi este optimist: "Din surse sigure am auzit - sunt şi membru în PSD Ilfov - că de anul viitor - mai cresc preţurile, ieşim din criză şi n-o să mai vând nimic acum. O să mai suport până la anul. Surse sigure am avut şi când a venit criza. Tot din PSD, oameni cu valoare mi-au spus înainte de alegerile locale din 2008, dar n-am crezut. Eram prea aerian şi am crezut că aberează, să ne sperie: «Vine criza, n-o să se mai vândă terenuri. Scăpaţi de ele»".
Salteaua plină cu bani din Ştefăneşti
În Ştefăneşti, comună amplasată în coasta Piperei, datorită boom-ului imobiliar majoritatea ţăranilor şi-au cumpărat maşini scumpe, viceprimarul din anii 2007-2008 şi-a completat colecţia de maşini tunate cu un Rolls-Royce cabrio decapotabil, iar agenţii agricoli şi secretara de la primărie, în ciuda salariilor modeste de bugetari, şi-au ridicat vile semeţe. Am mers la prima crâşmă care ne-a ieşit în cale (un garaj cu o umbrelă, două mese şi câteva scaune în faţă), în căutare de pontagii. N-am pus bine întrebarea, că unul din cei care şedea cu cafeluţa-n faţă, mângâindu-şi burta bombată cu ambele mâini, ne invită să-l urmăm. Ajungem în curtea unei vile cu etaj, dar care nu este dotată şi cu fosă septică, după cum ne spune proprietarul. Sub umbrar suntem serviţi cu plăcinte, Cola rece şi cafea. Soţii Jan (56) şi Jenica (55) din comuna Ştefăneşti sunt nerăbdători să vorbească despre anii de apogeu imobiliar: "S-a trăit bine cât a fost. Salteaua de dincolo era plină de bani: 480.000 euro. Făceam şi 30.000 într-o lună. Îi luam şi într-o zi dacă găseam omul potrivit. Am făcut două case cu etaj la copii, alimentară la fată, le-am luat camioane la băieţi, Mercedes alb la fiică-mea, şi acum de-abia trag să fac 15 milioane să dau rata de leasing la gipan". Jan îşi aminteşte cum după fiecare tranzacţie de succes ieşea cu decapotabila şi se plimba pe uliţele din Ştefăneşti la vânătoare de nevoiaşi: "Am avut maşină Ford Mondeo, am tăiat-o şi am făcut-o decapotabilă. Am făcut-o aşa să ne plimbăm pe-aicea prin sat. Totul era al meu. Eram Dumnezeu. Când găseam orice amărât de-aici din comună de la noi sau dacă la stop ne oprea vreunul, nu-i dădeam o sută de mii, ci un milion. Tot în perioada aia am botezat patru copii amărâţi. Vă rog să mă credeţi". Pentru cuplul Jan-Jenica au fost ani de vis: "În 2007 ne permiteam orice. Onomastica o făceam la McDonald's, la Mall, la Waterpark. Pentru sufletul meu mi-am permis să-mi duc nepoţii peste tot. Când Emy, nepoţica de 9 ani, mi-a spus: «Tataie, vreau la munte», i-am răspuns: «Facem acuma bagajele şi mergem». Totul era instant, de pe-o clipă pe alta. Când îmi venea să mănânc într-un local mai select, îmi băgam familia în maşină şi-i duceam în Sinaia la... Am un lapsus acuma, dacă nu le-am mai frecventat de doi ani. „Jenico, cum îi spune acolo unde mergeam să mâncăm?" „Taverna Sârbului", îi răspune nevastă-sa. "Jenico, cum te-am luat?" "Cu picioarele din lighean, îmi făceam pedichiura. Mi-ai zis: Haide, fă, suie-te sus. Mergem la restaurant». Aveam curaj, aveam libertate." Când soţul se întorcea după o zi de trudă cu un miliard, Jenica îl primea ca pe-un erou: "Dacă mai aveam patru porţi şi pe alea le deschideam. Zilnic ieşea fum în curte la noi de la grătar. Nu am dus lipsă de nimic, am petrecut şi am trăit ca boierii". Nepoţelul de 2 ani al lui Jan ajunsese să simtă pe propria piele succesul în imobiliare: "Ăsta micu' era bucuros că aruncam pe el în pat banii. «Tataie, ce e ăştia?» «Euro, dolari»". Febleţea familiei au fost evenimentele esenţiale ale vieţii: "Noi am mers şi la trei nunţi într-o zi. Cât dădea unul o dată la cinci luni, noi dădeam daru' într-o zi". Singurii la care n-au dat bani la nuntă sunt propriii copii: "Le-am făcut noi nunta cu totul. Ei doar s-au îmbrăcat". De prea multă bucurie, Jan obişnuia să piardă controlul portofelului: "Când am văzut în jurul meu toată familia, toţi copiii fericiţi, mi-a venit să plâng. Atunci a intrat în sala de bal nepotu' cel mic, de 2 ani, într-un frac alb, cu brâu roşu, şi a început nebunu să joace. În clipa aia n-am mai putut să suport, am scos 2000 euro din portofel şi i-am dat pe toţi, să-nnebunesc, la lăutari. Şi o hârtie de 500 euro am mâncat-o de nervi". Acum totul e o amintire pentru doamna Jenica: "Doamne, unde sunt banii ăia de-atunci? N-am pus nimic la saltea pentru zile negre. Nu ne gândeam că vor veni vremurile astea care a venit. E greu".
Cine erau „pontangiii"?
Cu teancuri de planuri cadastrale şi schiţe sub braţ sau întinse pe masă, îi găseai la barurile din jurul fiecărei primării din Ilfov. Făceau parte din peisaj. "Noi le ziceam «pontangii» (în DEX există doar "pontagii", care înseamnă persoanele ce informează hoţii unde anume pot da o lovitură). Erau între 2 şi 10 în fiecare comună", povesteşte Ninel Peia, unul dintre proprietarii milionari de agenţii imobiliare din Pipera. "Chiar şi marile companii de consultanţă imobiliară internaţionale apelau la ei să le identifice parcele care să îndeplinească criteriile. Şi Becali a lucrat cu ei. Pontangiii aveau o intuiţie aparte în a-ţi găsi terenul perfect. Mergeau din poartă în poartă, până dădeau de proprietarul cu pricina, pe care-l convingeau: «Bre, nea Ioane, vinde acuma că nu mai primeşti un preţ aşa de bun!». De-aia pontangiul trebuia să fie om de sat, serios, că altfel îl trimitea lumea la plimbare când venea la poartă". Majoritatea câştigau lunar între 5000 şi 10.000 de euro, dar cei mai harnici ajungeau să câştige şi 50.000 la o singură tranzacţie. Firesc, în faţa cârciumei săteşti au început să parcheze numai maşini de lux: "Orgoliile locale şi nevoia de a afişare a nivelului de trai i-au făcut să-şi ia limuzine şi maşini puternice pentru care aveai nevoie să-ţi iei canistra după tine. Îşi ziceau: «Dacă-mi iau maşină, ajung şi eu ca Becali». Ştiu pe unul care timp de 15 ani a mers doar în şlapi şi pantaloni scurţi şi care după ce-a dat de bani umbla numai la costum şi purta pantofi cu talpă de talpă. Cred că dacă mai ţinea piaţa imobiliară li se rafinau gusturile şi lor".
Proprietarii barurilor săteşti au înlocuit Săniuţa şi Unirea de pe rafturi cu sticle de whisky şi lichioruri fine şi au scos scaunele şi mesele vechi, înlocuindu-le cu altele mai moţate. Ninel Peia îşi aminteşte că "într-o vreme, puteai găsi chiar şi trabucuri". După ce criza a pus punct speculei cu terenuri, trabucurile au dispărut şi s-a revenit la mărcile ieftine şi mulţi dintre pontagii au ajuns să-şi vândă maşinile pentru că nu mai au bani de benzină şi unii dintre ei au ajuns chiar zilieri pe la depozite de materiale de construcţii.
„PONTANGIII"
„A apus perioada lor de glorie"
„În ciuda crizei, specia n-a dispărut. Întotdeauna or să existe pontangii, care îţi vând un pont bun, dar n-au nici o firmă şi nu plătesc taxe la stat. Însă cred că perioada de glorie a pontangiilor a apus. Sunt destul de multe agenţii în perioada de faţă. El e un singur individ, al cărui birou e într-o maşină cu care se plimbă pe terenuri. Nu are ce servicii să ofere. N-are nici măcar jurist", explică Ionuţ Butoi, preşedintele filialei Bucureşti a Uniunii Naţionale a Agenţiilor Imobiliare (UNA).