MediaFEM a fost creată în cadrului unui proiect finanțat de fonduri europene și este o școală independentă de jurnalism care oferă cursuri celor care vor să ajungă reporteri – prezentatori, editori imagine, cameramani – fotoreporteri. Printre profesorii școlii MediaFEM se numără Horia Matei și Ovidiu Georgescu.
Printre avantajele școlii se numără faptul că au cel mai mic preț de pe piață (700 de euro) și că își trimit cei mai buni absolvenți ai fiecărei specializări în internship la EuroNews, timp în care vor fi susținuți financiar.
MediaFEM are și o campanie interesantă care are sloganul “Fii ce vrei tu, nu ce vor ei” și care subliniază faptul că jurnalismul nu în seamnă să citești în direct ce îți dictează șefii. 
Dacă vă tentează o carieră în jurnalism, am pentru voi și un cod de discount (de 10%), valabil până pe 19 februarie MediaFEM050812. Puteți să vă înscrieți aici. Spor!
Intact Media Academy de ce n.are loc pe blog? N.are bani, sau sunt prea grei? :-))
FYI: (p) ul ala vine de la publicitate, nu de la pendula.
Doar trolam fin…
nu prea fin
Am si eu o întrebare, sper să nu-mi fie luată în nume de rău: de ce oamenii care îi învață pe alți oameni ceva, în afara sistemului de educație, sunt numiți „profesori”?
De ce li se face acest deserviciu unor oameni onorabili precum Horia Matei (un tip deștept și super-OK, cu care m-am și intersectat de câteva ori, acum vreo 12 ani)? De ce nu li se spune „instructori”, „mentori”, „îndrumători” sau „traineri”? Unui jurist nu îi spunem avocat. Unui subofițer nu îi spunem ofițer. Unei asistente nu îi spunem „doamna doctor”. De ce atâta lejeritate cu eticheta de profesor?
Nu sunt profesor, așa că vă rog să nu luați spusele mele drept o pledoarie pro domo. Dar această profesie presupune o calificare universitară, un statut conferit de studii, diplome, atestate (de exemplu, cel psiho-pedagogic) etc. Nu în ultimul rând, este nevoie de o afiliere instituțională clară. Însă aceste școli de jurnalism nu sunt licee și nici instituții universitare, ci vocaționale. Adică un fel de școli profesionale, abilitate să ofere certificate de absolvire (și nu accept nici o nuanță peiorativă pentru conceptul de școală profesională, tatăl meu a absolvit una, înainte de a face liceul la seral și apoi facultate ala zi…). Aceste certificate sunt acceptate de Ministerul Muncii în sensul că posesorului i se poate înscrie calificarea obținută în cartea de muncă, de către un viitor angajator. Iar Ministerul Educatiei le avizează, pentru că legea spune că o activitate educațională are nevoie de viza M.E. Dar cu o astfel de școală nu poți înlocui liceul, nici facultatea. Prin urmare, sună cel puțin înșelător ca angajații să fie numiți profesori. Repet, li se face un deserviciu, pentru că sunt împinși indirect, probabil fără voia lor, către o situație de impostură.
Probabil că la baza acestei confuzii stă o alta, cea dintre meserie și profesie. Meseria presupune îndeosebi cunoștințe practice și se învață prin exersarea acestora, adesea prin transfer de cunoștințe de la un muncitor specializat, care supervizează activitatea în câmpul muncii a celor pe care îi pregătește (acum 70 de ani erau numiți „ucenici”). Exemple: strungar, sudor, lăcătuș-mecanic, tâmplar, cizmar, croitor, zugrav etc.
Profesia presupune dobândirea nu doar a cunoștințelor practice, ci și a celor teoretice, de profunzime, precum și aderarea la o deontologie profesională – toate acestea internalizate în sistem universitar. La profesii clasăm avocatura, medicina, jurnalismul, profesoratul, ingineria – care presupun facultate. Un sudor știe ce trebuie să facă pentru a suda două piese, ce electrozi să folosească etc…. Dar de la el nu se așteaptă să explice fenomenul fizic ce se petrece când electrodul atinge metalul – asta trebuie să o știe inginerul. Bucătarul gătește, dar inginerul de chimie alimentară este cel care stabilește rețeta unui produs alimentar. Ș.a.m.d.
Văd, pe pagina MediaFEM, că instituția oferă cursuri elevilor de peste 16 ani, chiar și celor fără bacalaureat, dar care vor să învețe o MESERIE (subl. mea). Se oferă cursuri de cameraman-fotoreporter, editor imagine sau reporter-prezentator. Observ aici un amestec de meserii și profesii. Operarea camerei video ține de meserie – cameramanul este însoțit de și filmează ceea ce îi spune un reporter sau un producător. Fotoreporterul e o chestie mai complicată, ține mai degrabă de profesia de jurnalist, pentru că un fotoreportaj este un produs jurnalistic finit. La fel și reporterul-prezentator, tot despre un profesionist vorbim. Editorul de imagine este iarăși un „meseriaș”: decupajul video al știrii sau reportajului este decis de producător, reporter sau redactor.
Toată această confuzie este păguboasă. Pentru că jurnalismul nu este o meserie, ci o profesie complexă, de mare impact social, care în România are disperată nevoie de respectarea deontologiei profesionale. Spun acest lucru ca absolvent al unei facultăți de jurnalism și al unui master de studii de media la o universitate de stat, fost jurnalist de televiziune în București vreo nouă ani, ieșit din domeniu de peste un deceniu.
Niște absolvenți de UNATC și/sau universitari din domeniul cinematografiei plus doi autodidacți (H. Matei și A. Năstase) vor să învețe elevi de la 16 ani în sus, chiar și dintre cei fără fără bac (!), cum se face jurnalism profesionist. OK.
În definitiv, mai slabi decât jurnaliștii aflați deja în presă și care au trecut prin niște facultăți (chiar și de profil), profesioniștii FEM n-au cum să iasă.
e o miscare preventiva- astia-i educa pe copiii aia ca sa nu ajunga ca maruta sau Capatos.
O precizare: la comentariul meu precedent (nr. 2), intentionam sa pun ghilimele la „profesioniștii” FEM. Nu fac mișto de noua instituție, dar nici nu vreau să-i laud, că încă n-am văzut nici un profesionist scos de ei.