Empatie asimptotica spre zero

Am ales titul asta ca sa-i ajut pe 80% din cititori. Do not click!

Când zic reglementari, ma refer si la legi si la reguli si la asa-zisa etica profesionala si la tot ce e scris pentru a regla interactiunea dintre oameni si un spatiu/masina/firma/etc anume sau interactiunea oamenilor intre ei.

Incalcarea regulilor in societatea de astazi a devenit din ce in ce mai grea. Paradoxal, fiind bombardati zilnic cu „drepturi si obligatii”, cu „regulamente de ordine interioara”, cu „regulament de folosire a scarilor rulante”, cu „click aici pentru acceptarea termenilor” s.a.m.d., ne duce, evident, la imposibilitatea sa le putem respecta pe toate. Si cred ca asta e si un motiv pentru care consumam tipul actual de divertisment, vezi CS sau alte shootere, filme cu supereroi care, ce sa vezi, sunt eroi pentru ca incalca regulile pe care tot muritorul (trebuie sa) le respecta.

Si mai cred ca multitudinea asta de reguli – mai nou, cele legate de interactiunea dintre sexe – duce cumva la comportamente contrare celor pe care regulile doresc sa le impuna. Sau la acumularea unor frustari care, in cazul fericit, se varsa intr-un joc, un film sau, in cazurile cu adevarat cronice, in tâmplarie. In cazul nefericit se sparg in capul altui muritor.

Stiu ca agresiunile grave – crime, tâlharii cu violenta etc – au scazut fata de acum 20 ani, dar cred ca au crescut foarte mult agresiunile simple, gen muzica tare, vorbitul tare, vociferari, amenintari verbale, ascultatul muzicii cum vrea pula ta, degradarea spatiilor comune si a infrastructurii comune (autobuze, trenuri etc). Ca sa dau numai un exemplu, stricaciunile mobilierului urban nu mai sunt strict apanajul cersetorilor sau baietasilor de cartier, pe toata lumea o doare-n pix, oricum e din banul public, deci al meu, asa ca fac ce vreau cu banca asta. E incredibil sa vezi cât de multe persoane de toate vârstele, insist pe toate vârstele, isi pun picioarele incaltate pe scaunele din fata lor, in tramvai, autobuz sau tren. In marea lor majoritate, oameni ok, daca ii rogi frumos sa dea jos labele o fac. Câteodata am impresia ca sunt chiar mirati ca ei sunt cei care aveau picioarele pe velurul scaunului de vizavi.

Din punctul meu de vedere, regulile, legile si cresterea lor exponentiala in ultimii zeci de ani, coroborate cu uitatul in ecranul propriu in cea mai mare parte a timpului, au avut efectul invers. Desi ele au fost instituite cumva ca sa forteze o empatie prin pedeapsa, realitatea demonstreaza ca nu prea s-a obtinut asta.

De când calatoresc saptamânal cu trenul prin toata Franta, am mai observat o chestie incredibila care imi provoaca solipsism metafizic (lol, voiam doar sa vad câti mai suntet treji si ati ajuns pâna aici). Desi in general sunt in trenuri TGV cu regim de intercity, adica nu se opresc in nicio alta gara, merg de la A pâna la B unde e capat de linie, foarte multe persoane – barbati si femei, dar mai mult femei – isi tin bagajele lânga ei. Sub ei, lânga ei, intre picioare, pe picioarele mele, pe masa din fata lor, in poala etc. Hai ca nu le pun la bagaje la intrarea in vagon, ca nu pot avea un ochi pe el. Dar, repet, trenul nu se mai opreste nicaieri, decât la destinatie. Plus ca toate TGV-urile au controale, camere etc. Garile la fel, politia poate reface traseul cuiva de la primul scarpinat inghinal al diminetii si pâna la ultimul cascat prenuptial. OK. Dar multi nu si le pun nici macar in compartimentul de deasupra! Sau macar intre scaune, la 1,5 m de raza lor vizuala. Nu, fix in brate, fix pe jos la picioare, preferând sa stea cu picioarele chircite 2-3 ore. De multe ori, in nesimtirea lor, le lasa si pe picioarele tale, ca, na, ce e sub masa nu se vede si nu conteaza. Doar daca incepi sa le impingi tu se sesizeaza. Dar tot nu se gândesc sa le puna in compartimentul de deasupra. Si le trag mai spre ei, isi chirchesc ei picioarele si mai mult. Sa fie clar: sacosa de rafie sta lânga mine! Sa o simt eu, sa-mi incalzeasca parul de pe gambe.

Acest comportament il pun pe seama unei lipse generalizate de empatie. Pur si simplu, umanul din fata mea nu mai are incredere in nimeni si in nimic, si cu atât mai putin in umanii cu care e obligat sa imparta spatiul acela. Si asta mi se pare grav, la nivel de societate. Nici o lege nu poate sa impuna empatia de care avem atât de multa nevoie pentru a nu ne da in cap in urmatorii ani.

Asa cum pe puscariasi nu-i educi prin pedeapsa, nici pe oameni nu-i poti face empatici prin multiplicarea regulilor si regulamentelor. Dimpotriva.

Incerc sa-mi amintesc de ce am vrut sa scriu asta. Da. Poate ar fi bine sa ne gândim inainte de a face din copiii nostri niste ecrane docile si ascultatoare. Dar pentru asta trebuie mai intâi sa ne scoatem noi ochii din ecrane. Inclusiv asta la care ne uitam acum.