Doar Smiley poate să-mi trezească simțurile

Sunt un tip umblat în viață, am încercat chestii tari. Fără preludii, am tras odată chiar și cocaină pe nas, știu cum e. Am experimentat în sex cele mai murdare și tabu chestii, am stat atârnat în afara unui bloc de 10 etaje ținându-mă doar de o mână, am fost amenințat de un criminal interlop cu sabia și am căzut odată de pe o stâncă de la vreo 35 de metri în gol după ce am fost atacat de câini de stână, gen, știi ce zic, am simțit senzații tari.

Copilăria mea a fost plină de Ceaușescu, un interesant criminal, unul din cei mai sângeroși dictatori comuniști europeni. Aveam Ceaușescu peste tot, în Almanahul Știință și Tehnică, câte cinci pagini din 12 în revista „Cutezătorii” (Vice-ul acelor vremuri), în cutia de biscuiți sau la televizor. Orice făceam apărea și Ceaușescu să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să fac acel lucru, fie că eram pe budă, fie că eram comandant de detașament și trebuia să organizez o excursie cu școala.

Au trecut mulți ani de-atunci, și Ceaușescu a murit împușcat ca un câine, că se săturase lumea atât de mult de el, nu doar eu. A fost singurul lider comunist din lumea civilizată care a sfârșit așa.

Acum viața mea e plină de Smiley. Am raftul lui Smiley, am Smiley cu cardul pe Știrile ProTv după ce trec de mizeria aia de ad video de 30 de minute cu huawei, am Smiley în fața fiecărui videoclip de youtube pe care-l văd. Un Smiley leșinat de foame pe pandemie că nu mai dau primăriile bani pentru muzica lui de doi lei, care mănâncă cipsuri cu sunetul tras în stil ASMR, că nu de-aia are studio? Am mai mult Smiley în viața mea decât aveam Ceaușescu, și ăla a făcut în paștele mă-sii ceva, nu a behăit niște refrene primitive de trei acorduri.

Băi și simt, referitor la primul paragraf, simt că singura chestie care chiar m-ar scoate din amorțeala asta senzorială generată de bașii din vocea lui în timp ce crănțăne cipsurile alea, e să rad șase beri proaste, gen Heineken, un kil de prune și două doze de iaurt și să vin fără pantaloni și chiloți în studioul ăla.

Și-s sprinten, că fac sport, sunt bine, aș sări dintr-o bucată pe birou, m-aș crăcăna ușor și-aș slobozi o cometă maro în bolul ăla de cipsuri. Una de-aia turbo, filmată cu slow-motion în 4K, să se vadă stropii cu lovesc prima dată acei cartofi Lays originali, cu aroma lor, și lovitura îi proiectează un pic în aer. Apoi jetul maro tot mai puternic depărtează cipsurile alea spre exterior și sar spre fața lui Smiley, și-apoi îl ating, ușor, îi mângâie obrazul, și stropi i se lipesc domol de chip, ca niște fulgi de nea, întâi unul, apoi cinci, apoi prea mulți să-i numărăm. Și peste stropii ăia vin alți stropi și micile puncte se fac pete, și petele se unesc între ele și o cremă ca o lavă brună se răspândește pe fața lui Smiley, în părul și-n barba sa.

Și eu, crăcănat și fără pantaloni sau chiloți, voi putea striga în extaz: „CĂCARE LAY’S ESTE PE GUSTUL TĂU!?”