Despre imigratie, xenofobie si rasism

Primul meu week-end mai relaxat. Desi, de joi de când mi-au dat telefonul pentru urgente, numai relaxat nu sunt. Ieri, sâmbata, a sunat de la 9 dimineata. Ca nu se deschide ruloul antiefractie si azi e Black Friday. In alt magazin a picat o faza si tocmai casele de marcat nu functioneaza. In altul e inundatie si masina de interventie nu poate intra pe strada respectiva fara autorizatie de la primarie.

Am iesit sa duc ceva la posta si apoi la o mica biblioteca de cartier. Am trecut prin fata muzeului armatei, parte din Invalides, unde e o expozitie in aer liber cu portrete pictate acum 100 ani, intre 1917 si 1921. Unele dintre ele „revizitate” de un artist urban C215, parca. Dar, prea stresat de smartfonul din buzunar, am trecut rapid pe acolo si apoi am revenit in casa sa stau pe mail-uri, sa deschid tichete de incidente etc. Asa ca azi, magazinele fiind inchise, mi-am pus niste metale grele in urechi si am plecat prin ploaie.

Les Invalides, muzeu emblematic al Frantei, a fost construit acum vreo 350 ani. Pentru ca invalizii de razboi sa fie tratati cum se cuvine, pentru sacrificiul pe care l-au facut pentru natiune. Cica erau vreo 4000 de oameni in vremea lui „buna”. Si 300 de bolnavi spitalizati. Imaginati-va un spital mare de tot. Mult mai mare decât orice spital pe care l-ati vazut pâna acum.

Ce este acum cladirea aia? Pai, un muzeu. O emblema. O mândrie nationala. Goala. O cladire goala. Cu o armata de angajati care „vegheaza” sa faca expozitii si evenimente, ca sa atraga oamenii s-o viziteze. Cu un director care câstiga zeci de mii de euro pe an si are sofer care si el câstiga vreo 60.000 EUR pe an. Si nu e suficient, mai are si 30.000 EUR/an note de taxi (fac aluzie la un caz recent, cu sefa muzeelor din Paris, parca). O cladire goala cu care ne mândrim. Iar ca sa nu apara suparati din astia ca mine, mai sunt gazduiti acolo 100 de invalizi. Si o armata de functionari publici.

O cladire goala, in timp ce, pentru zeci de mii de francezi sau imigranti nu se gasesc locuri de cazare. Pentru soldatii francezi de astazi nu sunt locuri in locuintele sociale. Desi sunt organisme cu sute de angajati, care doar asta fac: gestioneaza apartamentele sociale. Si strâng dosare. Si scriu scrisori de refuz. La doi pasi de aceasta cladire goala, alta cladire, moderna, cu lumini aprinse duminica, pentru nimeni. Ministerul Solidaritatii. Alte sute de angajati, care, ei, au unde sa locuiasca.

Sa revin la expozitia exterioara. 15 portrete care vor sa reprezinte cumva populatia care a participat la acest razboi mizerabil. Un razboi, ca toate razboaiele: milioane de oameni care nu se cunosc se ucid intre ei, pentru ca doi oameni care se cunosc nu reusesc sa se inteleaga.

Zuav magrebin, ofiter, infanterist si marinar francezi, spahi african, puscas tonkinez, puscas senegalez, brancardier malgas. Milioane de oameni, din toate teritoriile si coloniile. Alte sute de mii de locuitori ale acestor teritorii afectati la muncile agricole care hraneau armatele.

Imaginati-va putin numarul de oameni, numarul de descendenti din acesti oameni care astazi vin sa ceara si ei sa fie primiti aici. Cum poti tu, ca stat, sa vorbesti de „la France des Français” când milioane de oameni si descendenta lor a fost afectata de acest razboi in care tu i-ai chemat/fortat sa lupte? Cum poti sa spui ca „nu e loc pentru toti”, „inapoi la voi acasa”, dupa ce sute de mii de oameni au muncit ca sa ai tu ce sa le dai sa manânce soldatilor tai? Si, de multe ori, ei neavând ce pune pe masa.

Francezii care au murit in razboi nu au mai avut norocul unei descendente. Insa, tu, cel care astazi nu mai suporti imigrantii astia, esti aici pentru ca strabunicii tai au avut norocul sa nu moara in acel razboi. Pentru ca altii au murit pentru ca ei sa ramâna in viata si sa transmita mai departe genele din care ai iesit tu. Iar tu astazi ii urasti pe descendentii celor care au facut posibila existenta ta.

PS. Paradox xenofobo-parizian: toti cei care pazesc diversele magazine, buticuri de lux, hoteluri, restaurante, discoteci etc sunt africani (magrebini si negri). Parizienii sunt paziti de cei care, seara, se intorc in cartierele „cu probleme”. Parizienii sunt aparati de persoane pe care, in timpul liber al acestora, le vad ca potentiali agresori.