Coșmarul plasticului – se poate recicla? (ep. 1)

TL;DR „safe side” e să încerci să produci cât mai puțin deșeu din plastic

În 1999 omul vostru cristici lucra pălmaș la un depozit de reciclabile (în special hârtie) din Instanbul – în cartierul Kocasinan, dacă interesează pe cineva. Patronul era un țigan batrân turc – aș putea să fac un articol doar despre familia lui, dacă vrea cineva să afle despre turcii de rând din anii ’90.
La moș și la Dursun, fi-su, am auzit pentru prima dată „Nu pune în grămadă plastic care foșnește, pentru că nu se poate recicla.”
Repet anul: 1999.
Nu știam prea multe despre reciclabile atunci, am rămas în cap doar cu ideea că plasticul care foșnește, folia care foșnește (pungile de chipsuri, de exemplu) nu prea se poate recicla.
Fast forward 15+ ani, în holul Politecnico di Torino vorbeam cu profesoara de chimie întrebând dacă este adevărat că acest „plastic care foșnește” nu se poate recicla.
– Așa e! Și eu mă chinui de foarte mult timp să o învăț pe mama mea ce fel de plastic se pune la reciclabile și ce fel de plastic să îl arunce la gunoi.

Am atașat o poză cu câteva din triunghiurile de pe ambalaje.
(interesant de citit si despre toxicitatea anumitor feluri de plastic)

Se observă că sunt șapte feluri de plastic, ultimul (7) fiind „altele”. Deci, probabilitatea să fie mai mult decât șapte feluri de plastic este mare.
Triunghiurile nu sunt semne de reciclare, ci sunt semne care arată ce fel de plastic este folosit în ambalajul respectiv, pentru ca cei care reciclează să știe. (Știați asta? Eu abia acum vreo lună am aflat)
De aici a început torentul de întrebări la care am găsit ipoteze de răspuns în articolul din link (în engleză).
Dacă sunt șapte feluri de plastic și noi le aruncăm pe toate în aceeași benă de reciclabile, de unde știe procesatorul ce plastice are, și cum face sortarea? Cât timp îi ia să sorteze așa ceva, dacă se va sorta așa ceva?
Am am atașat o altă poză al unui ambalaj unde se vede că pe etichetă este un număr în triunghi (7) iar pe ambalaj este alt număr embosat (1). Este aceasta o greșeală? Nu. Cutia este fabricată din Pet (1) iar folia care acoperea cutia de mici este din alt material (7).

Voi stați să separați aceste plastice în funcție de componente? Dar cei de la centru de reciclare? Dar dacă folia aia se desprinde cu totul de pe ambalaj, de unde se știe ce fel de plastic e?
Am putea trage concluzia din articolul în engleză – îl pot traduce mai jos pentru cei care nu știu engleză, în cazul în care linkul ajunge ajunge și mai departe de acest blog (presupun ca toți de aici stim engleză).

Am putea trage concluzia că plasticul nu se poate recicla.
Eventual, mai blând spus, s-ar putea recicla, dar logistic este aproape imposibil.

Am vorbit cu câțiva oameni care se ocupă cu reciclări, „colegi de breaslă”, dacă iau în calcul meseria pe care am avut în 1999, și mergând prin centre am observat că totuși sunt niște reguli.
De exemplu, două centre din două orașe diferite colecționează selectiv doar Pet. Adică, baloții făcuți de ei nu conțin decât sticle de bere și sticle de apă.
Alt centru include în acești baloți și sticle de ulei, care sunt tot din Pet.
De ce primul centru nu include de sticle de ulei? Pentru că, îmi spune cineva care știe, contaminarea plasticului cu ulei îl face imposibil de reciclat.

Ce se întâmplă cu celelalte feluri de plastic care ajung la centru?
Eu sunt un om care se duce direct la centru de reciclări cu ce are de reciclat, nu prea folosește clopotele din oraș. Celelalte feluri de plastic, „foiliile”, sunt băgate într-un munte de înălțimea unui bloc cu două etaje. Iar eu locuiesc în oraș mic. So, avem un munte de PET, iar restul sunt „folie”.
Avem șapte feluri de plastic, mai mult de șapte feluri de plastic (!), din care, practic, doar unul este reciclat „corespunzător”, conform cifrei din triunghi, și nu știu în ce formă este reciclat.
Celelalte sunt băgate aleatoriu la „folie” care poate însemna orice.
Nu știu dacă știți – iar eu știu pentru că am avut o conversație cu un om de la reciclări – sursa de venit a centrelor care reciclează plasticul, majoritatea sursei sunt subvențiile de la stat. Practic, dacă la metal te duci la fabrică dai două kg de fier de pentru topit iar fabrica îți îți dă banul, pentru plastic trebuie să dovedești că ai dus nu știu unde plasticul acela și primești bani de la stat.
Subvenția pentru plastic a scăzut de 10 ori în ultimul an. Asta apropo de politicile de reciclare ale Statului Român.

Sfârșitul primului episod.

Ce putem face noi?
Uite ce puteți face începând de mâine:

De exemplu, dacă beți apă îmbuteliată, mergeți la Kaufland și cumpărați o cană filtrantă (screenshot din oferta care începe de mâine: prețul este foarte bun).
Un cartuș filtrant costă 17 lei și filtrează 200+ de litri de apă.
E și eco, e și MULT mai ieftin decât apa îmbuteliată.
Oare sunt bune aceste căni? Aici e un mic text despre ele.

Fumați?
Mai puține brichete din plastic, mai multe cutii de chibrituri.
Eu nu fumez, nu știu ce inconvenient e la cutia de chibrituri, dar dacă aș fuma și m-ar interesa ecologia, aș schimba bricheta pe mici bucățele de lemn.

Pixuri de unică folosință?
Nu. Creioane din lemn. Stilou cu patroane (pe care le reîncarci cu seringă, cu cerneală dintr-o călimară, ca pe vremuri)

Lame de unică folosință, 90% plastic, 10% lama în sine?
Nu. Treceți, dacă puteți, pe lame clasice, poluați mai puțin. Și ați fi mai „macho” dacă v-ați bărbieri precum părinții și bunicii noștri!
Să nu mai zic că e si mai ieftin.
(Pot publica un mic text copiat din Caleidoscop Cosmetic, despre cum să te bărbierești ca la frizer, fără iritații. Am citit în liceu, și niciodată nu m-am iritat la bărbierit. )

Revin cu episodul 2, 3, 4… Din pacate, treaba este și mai nasoală decât am prezentat până acum.

*disclaimer: am o problemă cu Gillette, de la faza cu „Toxic Masculinity”, dar nu am găsit alte lame cu pret pe ele, pentru articol. (astea sunt fabricate in Rusia ).