Ce fac, ma iau dupa ei sau imi vad de viata mea?
De ce?
Parintii, oricat de bun si de drepti si de de gasca sunt ei, sunt la urma urmei parintii tai si te trateaza ca atare. Asta inseamna ca le va place sa isi dea cu parerea despre cealalta persoana din viata ta, despre cum te imbraci, despre cati bani castigi, despre ce serviciu si ce masina ai sau vrei. a
Parintii nu vor fi niciodata multumiti de tine. Asa ca la un moment dat nu mai conteza ce cred ei.
Pot oare sa o fac?
Independenta ta emotionala de stresul parintesc depinde doar de tine. Te poti muta de acasa. Dar daca revii de 5 ori pe saptamana, e ca si cum n-ai pleca.
Independenta financiara e cheia. Ai bani destui sa te intretii, sa platesti chiria, sa iti cumperi de mancare? Bun, o vizita pe luna si gata, ce e mult strica.
Ce castig si ce pierd?
Castigi liniste sufleteasca. Pierzi confortul cu care ai fost obisnuit in ultimii ani. Si o sa dureze cativa ani pana o sa te inveti sa faci cartofii prajiti la fel sau sa pui sare cata trebuie in friptura. Castigi mai putina baiate de cap, pierzi facturile achitate. Castigi libertatea de a sta in chiloti si de a nu spala vasele daca nu ai chef si pierzi caldura parinteasca. Castigi dreptul de a veni acasa la orice ora, cu oricine, de a dormi pana tarziu, de a da muzica tare…
Invat din greseli.
Toti stim cate o poveste cu cineva care a scapat de acasa doua zile si a facut prostii. Unii ne intrebam de ce copiii de cadre universitare sunt niste idioti (Mircea Badea included). Nu pentru ca parintii sunt idioti, ci pentru ca ii tin intr-o lesa prea scurta. Profesorii sunt profesori si acasa si uita sa fie parinti. Si copilul odata scapat din jugul parintesc isi face de cap. Merge cu 200 la ora, bea pana nu mai poate, face vitejii.
Motivul pentru care parintii sunt prea protectivi e simplu. Nu vor ca ai lor copii sa repete greselile lor. Si nu ii lasa sa faca nimic. Nu face asta, ca nu e bine. Si copilul ajunge sa nu aiba nici o experienta de viata, pentru ca nu a fost lasat sa faca nimic. Si va sta tot timpul dupa fusta mamei si ii va cere aprobare pentru orice.
Tocmai voiam sa-ti dau contraxemplul ”parintii mei sunt mandri de mine” (spus pe tonul unui pionier de 10 ani) insa uit ca in marea majoritate a timpului sunt la 200 km distanta.
Seamana cu un articol de revista teen , prea revoltat si nu foarte nou.
Hei, chiar m-ai surprins placut. Sincer sa fiu, in ultimul timp nu mi-au placut foarte multe posturi pe blogul tau insa asta are un farmec aparte. Thumb up!
Ai uitat de părinții care, sub pretextul că își doresc tot ce mai bun pentru propriul copil (care părinte nu dorește asta, doar că unii scot chestia asta în față de parcă nu ar fi ceva obișnuit) se impun și încearcă să controleze mai mult decât normal cariera/pregătirea școlară a copilului. Mai pe scurt, decid ei ce va deveni copilul, nu caută eventualul talent/eventualele talente ale copilului.
Fara suparare, un post degeaba. Pentru ca parintii intotdeuna vor fi mandrii de coppi lor (tampitii nu se pun). Poate nu o arata destul de des, poate. Este prea personal postul asta ca sa fie bun sau mi se pare mie?
Au fost si studii publicate recent in EVZ parca: cei care stau cu parintii peste 20 de ani au o maturizare mai grea. Plus ca isi fac mai greu o relatie: se ridica totusi niste probleme practice usor de inteles: ZgOMOOOOOOOOOTTT!
Nu trebuia neapărat să te iei de ce meserie au părinţii care ţin copii în lesă. Nu trebuie să fie cadre universitare. Pot fi şi doctori şi profesori obişnuiţi şi strungari eventual – depinde de mentalitatea fiecăruia dintre ei.
Eu nu plec tocmai pentru că nu aş avea linişte sufletească.
Ma sa stii ca nu e mereu asa…Si aici ma refer la situatia in care parinti sunt cadre didactice..
Nu toti isi trateaza copiii ca pe niste elevi ba chiar sunt multi care lucrand cu tampiti toata ziua isi dau seama cum vor ajunge aia si isi lasa copiii sa cunoasca lumea…
Cunosc cazuri, am prieteni ai caror parinti sunt profi si pot spune ca ala are curfew mai lejer decat al meu…
Tu acu ai ceva cu Badea si nu te-a lasat sufletul sa nu dai in el putin
Depinde si de parinti insa in principiu ai dreptate.
Ii nedreptatesti pe copiii de cadre universitare. Nu toti sunt niste idioti
La 19 ani am avut semi-independenţă.
La 23 de ani m-am mutat şi de atunci ne vedem rar, din ce în ce mai rar.
Nu numai copii de profesori sunt aşa.Şi cei careau părinţi afacerişti sunt la fel. Dacă primii când au puţină libertate se bagă ca vaca în trifoi şi imediat se umflă şi pică jos ceilalţi încep să se bucure de „plăcerile vieţii” de la vârste fragede şi apoi la maturitate descoperă că deja sunt drogaţi, au boli venerice sau orientări sexuale total anormale.
pana la o varsta te educa ei pe tine.. apoi incerci sa-i „educi” tu…
ba da.. sunt multumiti ( nu generaligez, adica, chiar daca sunt nu o sa recunoasca) doar ca unii nu arata si nici nu o spun..
Am plecat de acasă la 20 de ani. A fost greu, dar mi-a fost bine apoi. Dar depinde şi de părinţi… E bine să-ţi fie dor de cineva decât să te saturi
Zoso a pus punctul pe „i” … independenţa financiară e cheia. Chestia cu „legătura emoţională” e bla, bla, bla … Să ridice mâna sus ăia de mai au timp de vizite la părinţi după un „program normal” de lucru.
In plus, esti pe ca sa-ti formezi Tu o familie … sotie … copii. Astia care sunt agatati de parinti sunt de fapt dependenti de niste resurse materiale si atat … O scriu in cunostiinta de cauza. Mi-am luat avant si … m-am desprins, dar a fost un picuţ greu
Ai drepate! Exista 3 tipuri de parinti si respectiv de educatie ulterioare: 1.cei care sunt prea severi si ies copiii destepti, dar care au probleme de integrare in societate datorita faptului ca se uita peste umar sa vada daca e cineva care-i poate spune daca este bine sau nu.
2. cei care sunt nepasatori si de aici ies copiii prost educati care fac rele si care sunt paria societatii, greu integrabili.
3. cei echilibrati, in care categorie sunt si in care sper ca sunteti cu totii care sunt asa si asa de destepti, educati, care si-au trait copilaria, care au invatat ceva de la viata si care sunt cel mai bine integrati in societate.
Tre` sa invatam ceva de la nr.3
Cred că cel mai bine este să stai singur sau cu partenera. Cu părinţii este OK, până la un punct…
@InnOcente: te-ai saturat de piticu?:)
Fiecare părinte încearcă să-şi crească plodul cât mai bine cu putinţă şi nu e vina lor că nu le-a bătut nimeni la uşă ca să le spună cum se creşte un copil.
Viaţa trebuie să o iei în mâini, dar să nu uiţi că dacă o dai în bară sunt doi proşti într-o casă care te primesc cu braţele deschise.
Eu aş vrea să locuiesc din nou cu ai mei…
in sfarsit ai scris si tu o chestie potrivita cu ce gandeam eu
gg.
Gogo oricat de echilibrati ar fi parintii sunt tot parinti.
Eu sunt la 3000 de km de ai mei si daca vorbim seara cumva, mama la o anumita ora ma trimite la culcare. :)))
Si daca zic ca eu de fapt…ies in oras.. :)))
Bravos, frumos articol! Deci mai poti!
@Robintel – MINUNE !!!!!!!!!!!!!!
Ai ::)):)):))) uitat :)):))):) sa razi. :)):faci pe toate :))) :))))) blog-urile ::)):))) unde comentezi! :)))):))))
Nu-mi vine sa cred!
Sunt de acord cu asta, de mult am vrut sa ma mut singur, pentru ca nu ma mai intelegeam deloc cu ei si acum 3-4 luni am reusit si imi e mult mai bine. Nu sunt departe, ei in Pitesti, eu in Bucuresti, dar ii vad cam o data pe luna.
Independent financiar pot spune ca sunt de mai multi ani, dar aproape independent, pentru ca nu plateam chirie.
Adevar graieste gura ta! Ciudata specie parintii…cel mai bine este sa traiesti departe de ei inca de la o varsta frageda!
o sa repet aici ce am mai scris si in alta parte, acum ceva timp, dar sunt prea beat ca sa-mi aduc aminte unde.
aveam la servici un coleg (unii i-ar zice subordonat, dat fiind ca eram seful lui, dar eu ii zic coleg) de vreo 50 de ani. si intr-o zi incepem sa palavragim despre familie, bla bla. si imi zice ca e divortat, are o prietena si 3 copii. unu de vreo 16, una de 18 si una de 20. si ca ar cam fi timpul sa plece de acasa … parinte denaturat, ce mai …
a, era sa uit de un alt coleg (sau subordonat, daca vreti voi), al carui tata este in staff-ul de conducere al Recycling Council of British Columbia, si locuieste in Yaletown, iar fi-su (canadian) era in echipa mea (un emigrant venit in Canada de 4 luni) si statea cu chirie undeva prin Burnaby … survival of the fittest, baby
Mda… postul asta al tau a venit taman acum, cand am descoperit ca pritetenul meu se lasa controlat de parintii lui… iar acum ei incearca sa ma controleze si pe mine…
Al naibii… dar cu mine nu o sa le mearga si nu o sa le mai mearga mult nici cu prietenul meu. Acum el e cu mine si avem viata noastra. Iar ei trebuie sa taca !!!!
Fuck them !!!
Ce parere ai de varianta in care „juniorul” locuieste cu parintii dar e independent din punct de vedere financiar? Si nu ma refer la un apartament de bloc, inghesuit, ci la ceea ce ar putea fi numit mai mult sau mai putin vila. Si care, cum e si normal de altfel, contribuie la cheltuielile casei, la intretinere, la cosul zilnic, la totul? Acestea fiind zise, taica-meu mi-a zis, cind eram in clasa a 11-a si vroiam sa plec la mare: Du-te! Pai da..ma duc, dar ceva banuti, stii tu… Ah, ai zis ca te duci! Eu nu te impiedic! Dar nu ai mentionat nimic de bani….daca ii ai, du-te! Cum a fost si normal, mi-am procurat banii respectivi dar am muncit pentru ei 2 luni dupa ce am venit de la mare. Dupa care, nu cred ca i-am mai cerut bani vreodata…il ai cum il cresti…ii ai cum reusesti sa-i convingi…
…sunt convinsa ca toti parintii isi doresc ce e mai bun pentru copiii lor, doar ca unii stiu mai bine decat altii ce si cum sa faca! sa ne bucuram de ei atat timp cat ii avem langa noi (chiar daca sunt la sute de km distanta)…
Am mai dezbatut si eu problema asta, dar sub alt aspect. Cred ca de la o varsta e musai sa ai si tu un ban. la 23 de ani, am inca amici care locuiesc cu parintii, dar asta nu e nimic. Le cer bani sa-si cumpere nustiu ce placa video, chitara, sa mearga la un suc/bere, sa-si cumpere haine (!!!). Sau am altii care lucreaza, si o fac degeaba, ajung sa ceara bani lu’ ma-sa pentru tigari sau mancare. Eu de bine de rau ma descurc. La inceput a fost mai greu, mai ceream bani sora-mii, dar acum am ajuns sa-i organziez mai bine si pot sa zic ca sunt 100% independent.
interesant articolul
independenta financiara iti poate aduce o anume independenta dar nu pe cea emotionala , cea de suflet
si nici nu cred ca emotional e bine sa te separi de parinti
banii nu trebuie sa ajute copiii sa scape de parinti
eu mi-am deschid de curand un blog , mai joc pe bursa, castig si pierd destul de mult , dar familia e cea mai importanta
Din perspectiva unui adolescent, eu cred ca toti parintii au o parte buna si una enervanta. Atunci cand un copil pleaca de acasa la facultate/serviciu/studii in alta tara/oras, parintele se imbolnaveste de anxietate. Nu vi s-a intamplat ca de fiecare data cand aveti tren, sa fie speriati ca poate il pierdeti, in fiecare seara sa sune sa intrebe ce ai mancat, ce ai facut toata ziua, maine ce program ai? Eu cel putin, de cand a plecat frate-meu la Bucuresti, mi-am vazut parintii intr-o continua stare de agitatie, pe cand eu am ramas cea de acasa, care isi vede de treaba ei. Ma intreb, la fel vor reactiona cand voi pleca si eu?
Fraieri parintii ca nu va dau un sut in C-r de mici si -si pierd vremea sa creasca niste plozi nerecunoscatori. Bine ca n-am copii, nu mi-au placut niciodata mucii si scremetele lor!
Eu cred ca la baza sta felul in care se pune problema in familie, daca ai parinti care pun raul in fatza intotdeuna sau care sunt pozitivi, sau pariniti obiectivi, realisti sau total subiectivi, ca asa intr-adevar toti sunt grijulii si pisalogi intr-un fel sau altul. Doar asta inseamna a fi parinte.Problema se pune atunci cand familia cade in extreme, adik nici un membru nu lasa de la el, sau cand parintii fac mult zgomot pentru nimic.
Eu am un tata care l-am inteles la inceput ca e sever (ghinionul meu sa fiu si prima), apoi a inceput sa mi se para absurd (si chiar e, a lucrat in armata!!!) si o mama care l-a mai temperat dar de f. multe ori i-a cantat in struna ca sa nu iasa cu distractie, grea meserie si asta. E mai ok decat sa nu fie sau sa fie despartiti. Sunt convinsa ca tin foarte mult la mine dar … la 23 de ani nu imi permit multe lucruri, si sunt luata la puricat desi chiar sunt responsabila. Mi-am promis mie sa nu ii las sa imi spuna ce sa fac cu viata mea profesionala, ce si cand sa invat, ce vreau de la viata. Pe plan personal e adevarat ca imi e jena fata de ei sa incep o relatie atata timp cat inaca mai locuiesc cu ei. Ma simt claustrofobata si cu prima ocazie am sa-mi fac frumusel bagajele si am sa plec.
II iubesc!