Un articol despre alegerile pe care le facem în viaţă. Despre cum zicem că facem şi dregem şi ne întoarcem la vieţile noastre mici şi triste, cu pozat de băuturi, dormit pe apucate, dat checkin la orice rahat de bar în care ajungem şi aşa mai departe.
Primul link este fenomenal. Posturile de acolo te scot din balaceala zilnica. Bravo si … pe mai departe !
O introspectie foarte reusita. Merci pentru recomandare.
Povestea din primul articol e la granita aia ireala dintre jenant, mania persecutiei, ratare, depresie si plans (doct) de mila. Nu e putin lucru.
Lumea e rea, nu mai sunt recunoscute valorile, nu mai e moral nu mai sunt printzipuri…
Toti corporatistii se chinuie in fiecare seara sa nu-si taie venele, lumea se prabuseste, amaratii din autobuze transpira (pe) degeaba si INSUSI NEAMTUL este o jigodie. (ciciti articolul ca sa intelegeti despre ce ma aberez io)
Uite dom’le io, gigi22, am multi colegi ok, oameni deschisi la minte cu care ma inteleg, directorul ma deranjeaza destul de rar, mai mult eu pe el de fapt, merg des cu autobuzul, ma duc in mall dar nu ma-nchin la vitrine, plec macar de 2-3 ori pe an din tara (pe banii mei si fara sa mananc 2 luni parizer apoi), mai beau cu prietenii mei cretin de amuzanti, de-astea. Dummerweise ;-), daca scriu un articol despre asta nu atrage atatea aprecieri balegoase.
@zoso – hai ma, nu fi rau. Incercam si noi sa transformam decorul asta dezolant numit Romania, intr-un spatiu mai animat, ca la americani. Da, e o iluzie. Deocamdata. Si eu visez la un local misto pe centura unui oras oarecare, de unde sa dau check-in, in loc de garduri ruginite, service-uri auto de 2 lei si statii de autobuz parasite.
Daca as fi un blogger foarte citit, as scrie un articol pentru doamenele de la HR. Am scris unul da nu prea a avut vizibilitate. Pe scurt, aceste doamne ar trebui sa lase filmele si cafelele la munca, sa nu mai caute persoane pe care sa le fure de la alte companii si sa se concentreze pe gasit oameni cu potential, nu neaparat cu experienta.
Si eu am fost intr-un punct in care nu aveam experienta pentru postul la care aplicam si s-a intamplat un miracol, a zic cineva „hai sa-i dam o sansa”… 1 an mai tarziu am ajuns aproape indispensabil. Mult noroc si nu uitati „you are already naked…”
Am spus si in alta parte: atitudine gaunoasa, infantila, nerealista.. .
Dupa 3 ani de interviuri ratate (la fel, in ultima clipa), dupa nenumarate dezamagiri si cateva job-uri de 2 lei, tinand cont ca sotia are un talent in realizarea unui anumit tip de cadouri si existand o oarecare cerere pe piata, la aceasta ora… am zis „de ce nu?”
Acum, la aproape 9 luni de cand am pornit pe drumul acesta, putem spune ca lucrurile au evoluat foarte mult, s-a castigat si o oaresce clientela (pana acum nu a existat o singura persoana nemultumita de ceea ce a cumparat – speram sa ramana asa si pe viitor) si speram ca lucrurile sa decurga bine mai departe.
Inca suntem la inceput insa avem rabdarea necesara pentru ca orice idee are nevoie de putin timp sa prinda radacini cat de cat solide.
Si, sincer sa fiu, ne incanta mult mai mult ideea de a ne zbate pentru fetita noastra decat de a sclavagi pentru altcineva doar pentru ca ne-am putea permite de maine o descoperire de salariu care sa ne permita sa mancam la restaurant (am vazut ca se poarta acum mancatul pe credit – Garanti parca are o campanie pe tema asta). Plus ca e mult mai misto sa iti faci singur programul decat sa stai cu stresul ca intarzii la munca sau ca iar trebuie sa stai peste program cine stie cat.
Deh, daca nu risti nu ai nici o sansa sa castigi.
Le-am citit acum cateva zile de pe un alt blog ( nu mai retin de unde exact). Faine amandoua postarile. Oricum le-ai dat un push serios la trafic
( asta defapt vroiam sa zic dar era comentariul prea scurt )
Absolut superb primul post. Nervii, deprimarea pot scoate ce-i mai bun din om cand e vorba sa-si scrie amarul pe foaie, in cazul ei, blog..
Alegerile care te duc in cercuri de-astea vicioase de tip „viata ratata” se fac in momente in care nu iti dai seama prea bine ce alegi sau in ce directie te duci. Poti sa ai norocul unui suport familial si sa navighezi mai usor prin ape tulburi sau poti sa fii prima generatie cu veceu in casa si sa poti (fizic) cel mult sa culegi „the low hanging fruit”. Daca e sa ne referim strict la mediul corporatist acolo problema e indusa de mediul plin de reguli si proceduri concepute pentru a minimiza costurile si a maximiza profitul; da, s-au gandit niste oameni la modul special la toate detaliile – mergand de la aranjamentul birourilor si la culoarea mochetei pana la modul de desfasurare a team building-urilor.
@Dan: cred ca problema ei cea mai mare nu este „culoarea mochetei”
Am vaga banuiala ca nu stie exact ce vrea de la viata, ce poate obtine si ce-i poate viata oferi.
In loc de viata putem pune societate, corporatii, facultate etc.
Cata vreme o sa aiba asteptari nerealiste (se poate reprofila, poate pleca in alta parte sau se poate perfectiona), o sa tot scrie articole din astea.
Viata de familie te ajuta, dar nu te maturizeaza musai si instant.
„Pentru ca ma doare in cur de faima uzinei in care lucrez. Pe mine ma intereseaza doar sa am bani sa traiesc.”
No comment
Serios acum, tu ai citit articolul?
Fain primul articol… Scris cu ură şi convingere.
Pentru cunsocatori, cei de la GFK au un job care la prima vedere pare interesant, cel putin din titlu: DP Assistant
http://i48.tinypic.com/2q2mlwn.png
E un alt job de sclav cu un nume mai interesant
Dupa ca nu reusesc sa mai gaseasca persoane incearca tot felul de strategii pentru a prostii studentii.
Intrebati la interviu care este vechimea angajatilor(inclusv pfa) o sa vedeti cum evita raspunsul prin metode de genu: spre exemplu eu lucrez de 4 ani sau avem persoane de 10 ani….majoritatea insa au 2-4 luni de zile
Articolul e bine scris. Da’ autoarea are boala pe munca in general, nu pe corporatii sau firme mici. Draga mea, la cca 90% din joburi te uiti pe geam la parcul de alaturi si ti-ai dori sa poti sa iti iei poseta de pe birou si sa fugi fara sa-ti pese. Cei 10% care au posibilitatea asta sunt privilegiati. Si la sapa daca dai, ai program fix. Logica e simpla: pt a putea trai iti trebuie bani. Pt a avea bani trebuie sa muncesti (prostitutie/furt/munca cinstita/etc). Ideea e ca tre’ sa faci un efort/sacrificiu. Maturizeaza-te.
Fericirea e un lucru mărunt. Totul depinde de marimea gândului și de modestia realizării.
Punem pariu ca cei care critica articolul tipei si modul ei de a vedea viata sunt niste sclavi corporatisti? Sigur gusterilor, trebuie sa muncesti sa poti trai si intotdeauna vrei mai mult insa atunci cand ajungi sa stai in afara casei sau familiei mai mult decat in casa sau cu familia inseamna ca ai ajuns sclav care petrece mai mult timp la munca decat ina afara ei. Banii nu sunt un scop ci un mijloc iar daca faci bani si nu te poti bucura de ei si consideri ca bunurile materiale sunt ceea ce te reprezinta inseamna ca ti-ai ratat viata.