Vacanta pentru creier

Sunt din generatia aia cu cortul pe munte. La 16-17 ani, plecam 10 zile, care apoi se faceau 12 si apoi 14 si tot asa. Drumetiile astea se terminau cel mai des cu buletinele bine ascunse la fundul rucsacului, cu o punga de mere si o pâine, stând pe jos, cu picioarele balanganindu-se pe usa deschisa a trenului personal spre Bucuresti.

Apoi, ca multi dintre voi, viata a vrut sa-mi arate lumea din avion, din masina, din autocar sau din tren de mare viteza. Cortul a mucegait dupa ultima iesire in care nu l-am uscat cum trebuia, iar creierul s-a angajat in alte aventuri, de multe ori pe baza de multi bani. Dar mersul pe jos, mai intâi in bocancii aia de piele ai lui maica-mea, apoi ai lui taica-meu (minim 900 g bucata), mersul pe jos isi lasase deja o urma in ADN. La sfârsitul anilor ’90, student fiind, am facut economii 2 ani ca sa-mi iau niste Trezeta verzi cu portocaliu, cu care puteam sa merg si pe luna daca era nevoie. Dar n-a fost, caci dupa câteva iesiri, au murit lent intr-un dulap. Când am vrut sa-i reactivez, plasticul din spate se stricase. Planned Obsolescence.

Fac introducerile mai lungi, ca sa mai pierd din nervosii care mai pot ingaima doar un TL;DR in viata lor anosta.

Daca vreti o vacanta cum POATE nu ati mai avut, va sfatuiesc calduros sa va uitati dupa Camino del Norte. Sunt sute de site-uri pentru asta, l-am pus pe primul care a iesit in cautari, ca are poze.

In ceea ce ma priveste, nu partea religioasa m-a atras in aventura asta. Si pot confirma ca 80% din oamenii intâlniti pe drum n-aveau nici o treaba cu religia sau credinta in Dumnezeu. Din motive practice, insa, e bine sa va luati un „pasaport” – credencial – care va permite sa locuiti in numeroasele hosteluri care populeaza drumul. Bineinteles, drumul este presarat si cu nenumarate hoteluri, pensiuni, hospedaje etc, nu trebui sa stati „ca saracii” in camere cu paturi suprapuse. Doar ca la hoteluri e mai greu sa intâlnesti o atmosfera cosmopolita, multiculturala, cea care iti permite sa te conectezi si cu alte fiinte si ii permite creierului sa produca atât de necesara serotonina (Houellebecq, ma frend).

Hostelurile in Spania sunt relativ ok, sunt si publice, si private si unele chiar pe principiul „dai cât vrei”. In general, intre 5 si 12 EUR/noapte. Ai un pat suprapus, dusuri, unele au si masina de spalat haine (2-3 EUR) – va invat o tehnica daca vreti, pe care am invatat-o pe la final, dupa vreo 30 de zile de mers – si la o bucatarie unde de multe ori gasesti si spaghete, orez etc sa iti incropesti o masa daca esti prea obosit(a) de mers. For free.

In timpul zilei mergi mai ales in afara satucelor, satelor sau oraselelor mici. Nu faci niciodata mai mult de 10 km fara sa ajungi in vreun sat care are un hostel public. Cheia e la barul din sat, unde si platesti cazarea. In satele din Spania, chiar si daca e un singur bar, ai posibilitatea sa manânci decent. Intr-o zi facusem 20 km pâna la ora 12h10 si aveam impresia ca voi exploda kilometrajul in ziua aia. Am ajuns intr-un sat, Serdio, si lânga o biserica foarte veche, de piatra, am gasit un bar. Pe usa era o hârtie cu „vin in 5 min”, ceea ce m-a facut sa zâmbesc româneste. Sub asta era „parola wifi este…”. Mi s-a parut foarte cool. Am asteptat sa vina patroana. Avea niste chestii ok in meniu, dar i-am spus ca mi-e tare pofta de niste oua ochiuri cu cartofi prajiti. Bai, intre paharele de rachiu pe care le servea agricultorilor care se opreau pe acolo intre doua brazde, mi-a curatat cartofi si mi-a facut la tigaie, ca in RO. N-avea friteuza, of course. 6 EUR, cu un pahar de vin inclus.

Drumul poate fi parcurs de oricine. Insist, de ORICINE. Sunt ceva suisuri si coborâsuri – pretul platit pentru a vedea oceanul in fiecare zi – dar am intâlnit pe drum si oameni de 70 si de ani, care in viata reala mergeau cu baston. Exagerez, dar mergeau cu rucsaci cu roti, unde puteau ii trageau dupa ei, ca un cos din ala de cumparaturi, alteori ii puneau in spate. Te poti opri si poti gasi ceva de innoptat aproape la fiecare 5 km.

Tura asta am facut 80 km in 4 zile, insotit de un prieten care a avut toata viata fundul intr-o decapotabila. Marti seara am plecat direct de la munca cu trenul la Biarritz, luni dimineata eram la sedinta. Poti face câte zile vrei/poti. Si poti sa reiei drumul de unde l-ai lasat data trecuta. In 2015 când am mers 37 zile, am intâlnit oameni care veneau la mers câte o saptamâna, 10 zile, cât aveau concediu. Si reluau drumul de unde l-au lasat acum 1 an, doi sau 5.

Iar asta e cu adevarat marele avantaj al drumului: ca-l poti lua de oriunde. Iti pui niste alerte pe Skyscanner sa vezi preturi ieftine la Santander, Bilbao, San Sebastian, Biarritz si alte X aeroporturi si când iti convine pretul ai plecat. Drumul serpuieste si un tren pe ecartament redus, FOARTE IEFTIN, asa ca daca nu iti place o zona, te sui in tren si dai mai departe. Cobori „la prima” si ai alta vedere, esti aproape in alta tara. Pentru ca, facând drumul asta cu Atlanticul in lateral, vei observa ca treci prin Tara Bascilor, Asturia, Galizia, fiecare cu particularitatile ei, cu arhitectura ei, chiar si la sate. Va spun, la fiecare pas, la fiecare colt de drum, creierul face „wow”. Si el chiar are nevoie de asta, chiar daca voi poate va multumiti cu Netflix.

Am scris mult, chiar si eu gasesc ca e TL;DR

Echipament (ales de-a lungul anilor, dupa multe incercari si citit review-uri):

Rucsac Lowe Alpine 42L Peak Ascent – pentru ca e usor el, gol

Incaltari Scarpa Mojito GTX – aceleasi incaltari minunate cu care bat Parisul in fiecare zi

Pantaloni Vaude Farley II – foarte buni, pe orice vreme, cald, frig

Geaca impermeabila Vaude Escape Light

Pelerina (obligatoriu!) Salewa cu „cocoasa” pentru rucsac

Pantaloni impermeabili Trangoworld – foarte buni, ii folosesc si când merg cu bicicleta – ii pun si peste blugi

Sac de dormit Lafuma Active 35