Tot mesajul pe care voiam să il transmit e in titlu. De fiecare dată când refuzi să porţi o bătălie pentru că ţi-e silă de oponent sau de subiectul discuţiei, majoritatea spectatorilor o iau ca pe o slăbiciune, nu ca pe o silă.
Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 5$
Mi-a trecut in seara asta prin cap o idee care mi-a dat fiori: inca exista in noi, in societatea romaneasca acel „ceva” care a pus umarul la acea purificare din anii ’50, la umplerea puscariilor cu intelectuali, industriasi si oameni politici sau la ostracizarea „chiaburilor”, a celor care prin munca sau pur si simplu pricepere reusisera sa ridice o casa mai mare, sa aiba mai multe animale sau sa trimita copiii la scoli mai inalte. Acei pierde vara care urlau fericiti atunci cand „bogatanii” erau bagati la „bulau” sau in „cooperativa” si ca statul „le da” se pare ca au facut copii si nepoti… oameni care propaga acum acelasi gen de aberatii in mediul online. Tu nu-ti dai seama ce se va intampla in conditiile unei ipotetice schimbari radicale a sistemului politic? Ce vor face cu pumnul sau chiar cu arma unii dintre acesti indivizi cu gura mare de care acum ti-e sila?
Cele doua sunt usor de confundat daca nu e evident ca iti este sila si de ce iti este sila.
Dan, buna dimineata.
Argumentul asta cu sila are o problema majora: este folosit in multe (colosal de multe) situatii de persoane care in lipsa de argumente sau capacitate de a gandi analitic o dau pe aia cu „ti-as raspunde dar sunt obosit/sictirit”. Cum faci diferenta intre ce spui tu si ce spun ei?
Dacă îmi este silă nu mă apropii de acel serviciu, aşadar nu o văd ca pe o slăbiciune. Simplu. Nu-mi place şi gata.
Lehamite, nu sila.. Vali. „Aceasta lehamite”. Romaneasca.