Interviu cu Ioan Margarit, seful hotnews.ro

din Academia Catavencu

Rep.: Ce eşti, administrator? Editor? Maşină de postat articole?

Ioan Mărgărit: Eram un ziarist cu probleme de adaptare, care şi-a dorit o jucărie numai a lui, să ţopăie cu ea prin ograda presei fără teama că i-o confiscă doamna educatoare, că i-o fac ţăndări băieţii de la grupa mare sau că i-o aruncă la gunoi femeia de serviciu. Acu’, după şapte ani de ţăcănit la tastatură, văd că n-am fost chiar netot: s-a umplut spaţiul .ro cu colegi de joacă, cititori, comentatori, bloggări, jurnalişti evadaţi din presa scrisă sau din TV.

Rep.: Cum deschid site-ul, cum simt că nu mă mai răsfoieşte nimeni.

I.M.: Corect, nu mai auzi foşnetul hîrtiei de ziar. Aşa zicea şi tata-mare atunci cînd au dispărut ciorapii de mătase pentru dame, că s-a dus foşnetul, s-a dus plăcerea, dar de vină era vîrsta… Pentru nostalgici se fac publicaţii online care au un fundal sonor ce imită răsfoitul, atunci cînd treci de la o pagină la alta. Cred că ai mulţi cititori care nu te mai răsfoiesc. Te clickăie, unii te şi printează.

Rep.: Cum ţi se par lamentările ziariştilor speriaţi că nu mai au supremaţie?

I.M.: Ziariştii au audienţă atîta vreme cît oferă marfă de calitate. Nu contează dacă sînt citiţi pe o foaie de ziar, pe un ecran de calculator sau pe un portabil. Scad tirajele presei scrise în toată lumea, dar asta nu înseamnă că au dispărut cititorii. Editorii inteligenţi au adaptat conţinutul publicaţiilor pentru Internet. Alţi bani, altă distracţie, alt tip de public. Cititorii online nu înghit chiar orice tîmpenie doar pe motiv că-i dată la ziar. Sînt răi în faţa tastaturii, dau cu tine de pămînt, descoperi că unii au idei puţine şi fixe, exact ca ziariştii care se cred Bivolarii presei româneşti. Îi citeşti şi tu, te corectezi, le mulţumeşti frumos pentru observaţii, mai laşi de la tine, pînă la urmă ajungi cu ei la o formă de convieţuire acceptabilă. Se cheamă că ţi-ai format o comunitate virtuală şi că ar fi ceva de capul tău sec de jurnalist dacă atîta lume s-a chinuit să te dea pe brazdă.

Rep.: În spatele site-ului, e nevoie să te îmbraci, să mănînci?

I.M.: Nu mă ascund în spatele site-ului. Am curajul să mănînc în faţa lui, la redacţie, acasă, la cîrciumă. Orice, oricînd şi oricît. Pun pe mine ce-mi cumpără soţia sau ce mai primesc cadou de la prieteni. Mă ataşez de ţoale şi le port pînă se destramă la guler, în coate, mă împiedic în franjurii de la blugi.

Rep.: Ai furii?

I.M.: Sînt de ăla — cum se zice? — perfecţionist: fac urît dacă nu iese un articol, un subiect, o poză cum cred eu că ar trebui. Stiu, e nasol, mă paşte paranoia după colţ.

Rep.: Ce te sperie la maşinăria ta?

I.M.: Bună întrebare! Sînt într-o continuă teroare că nu mă mişc destul de repede, că rămîn în urma aşteptărilor cititorilor, că mă voi trezi într-o dimineaţă fără reclamă pe site, fără bani de salarii, că nu voi fi în stare să mă adaptez la UE, la NATO, la încălzirea globală etc., etc.